Baba Cătălina

– Sculaţî-vă, mamă, că vă strigă baba Cătălina să mergeţi cu ia cu caprile, zîsă mama, hai că vă pusăi ceva mâncare la voi!
Ne scularăm, ne aruncarăm neşte apă pe oichi, ne loarăm plasa cu mîncare, iar mama ne aşteptă în poartă cu cele două capre şi patru iezi.
– Saru’ mîna babă Cătălină, ‘i zîsărăm noi, eu şi sor’mea, babii.
– Să cresteţ’ mari mă copii. Pe unde mergem cu ele, tot p’in capu’ viilor, sus în salcîmi?
– Da, babă Cătălină, tot pe acolo. Da’ ne măi povesteşti ceva?
– Vă povestesc, vă povestesc, numa’ să nu măi pierdem caprile, zace baba, că ieri ne-am loat cu vorba şi le perdusăm.

– Nu, babă Cătălină că erau în râpă, mîncau podbal.
Babă Cătălina avea 75 de ani, era slabă, cocoşată ca semnu-ntrebării şi mergea destul de repede, sprijinindu-să într-un ciumag noduros. Avea neşte oichi albaştri-albaştri şi purta neşte oichelari fără toarte, legaţ’ dupe cap cu un ilastic.
– Abate mumă capra aia a mea, fir’ar a cutăruia de capră, c-o ia sîngură de niebună. Hai că mai ie o ţîră şi ajungem, şi acolo vă saturaţ’ caprile babii!
Trecurăm pi lîngă via lu’ naşu al bătrîn şi văzui că strugurii incepusără să să coacă. Sor’mea, parcă mi-ar fi ghicit gîndu’ :
– Bă frate-meu, ce-aş măi mînca şi ieu un strugure ananas, uite, p’ăla mare. Haai, te roog, du-te şi ia măcar unu, da’ mare!
Când dădui să trec p’în gardu’ de mărăcini şi sâ intru în vie, îl văzui pe naşu al bătrîn in mijlocu’ viii şi trecui măi departe.
– Bă fine! Finee! strigă naşu dupe mine.
– Da, naşule, saru’mâna! zîsăi io smerit.
– Stai o ţara să-ţ’ dau neşte struguri să mănînci cu fina a mică! măi ia doi struguri să-i dai şi Cătălinii . Nasu culeasă cat’va struguri şi-i pusăi în plasuţa cu mîncare.
– Saru’mâna, mulţumesc naşule! ‘i zîsăi io recunoscător lu’ nasu’.
– Să cresteţ’ mari mă finilor, şi să ştiţi că nu-i frumos să furaţ’, Dacă avet’ poftă, să-m’ cereţ’ că ieu vă dau, inţălesărăţ’?
– Da naşule,saru’mâna, zîsăi io ruşinat şi alergai să le prind din urmă pe baba Cătălina şi pe sor’mea.
– Îţi dădu mumă, zgîrcitu’ ăla struguri? Iote ce de- ţ’ dădu, cre’ că io fi ‘năintea morţîî de-ţ’ dădu! De cîn’ îl ştiu io, tot hapsân îl ştiu, să nu mă spuneţ’ mumă la iel.
– Nu te spunem, babă Cătălină, cum să te spunem? îi zasai ieu babii.
– Ţîn’te la capra aia, fir’a’r a limănitului de capră, că o ia de niebună pe coastă!
Intorsăi capra şi mă aşezai lângă baba Cătălină şi sor’mea.
– Ehei, cîn’ a venit Florica, babă-ta, după Gligore al iei, Dumnezau să-l ierte, ce tânără şi ţanţoşe muiere ierea…Să purta numa cu ie şi catrinţă şi cu vol pe cap, aşa ca la ia la munte şi munceam amandoo pe moşia boierului, ba la sapă, ba la secerat de grâu, ba la cules de porumb, ba la clacă, acuma…vai de noi, babe bătrâne şi bolnave. Da’ Florica pe un’e-i dusă mă, că n-am mai văzut-o de trei-patru zale?
– S-a dus pe la fratele iei, pi la munte.
– Afurisîte capre, duceţî-vă mumă, că iar plecară!
Plecarăm amîndoi sa le-ntoarcem si cînd ne-nnapoiaram, n-o mai văzuram pe baba Cătălina. Ne uitarăm acolo un’e o lăsasăm, da’ ia iera mai incolo, langă o tufă de rugi, cazută pe o parte, cu gura strambă, ţapănă.
– Babă Cătălină, babă Cătălină, ce păţîşi? Ce păţîşi babă? strigai io la ia speriat. Baba nu zîcea nimic, dor clipea mărunt din oichi. Soru-mea, stăi tu aci cu baba, ca mă duc io sa-i spun lu’ mama, să anunţe pe-ai iei.
– Io nu rămîn sîngură cu baba ca mi-i urît.
– Atunci, fugi tu acas’ şi spune-i mamii. Hai fugi!
Sor’mea plecă in fugă spre casă, iar io rămăsăi cu baba Cătălina şi avusăi si grijă de capre. Într-un tîrzîu, apăru băiatu’ babii, păduraru’, cu nevastă-sa cu caru’ cu boi şi-o suiră pe baba Cătălina in car. Plecai odata cu iei, in urma caprilor, spre casă. Noaptea, baba Cătălina a murit. Imi parea rău de baba, dar in acelasi timp, şi ieu şi sor’mea ieram curioşi cum o fi pus-o pe babă in tron, asa cocoşată cum iera. A doua zi, ne-am dus sa vedem moarta, ne asteptam s-o vedem pusa de-a doua in tron, da’ ea iera pusă pe spate, si…nu mai iera cocoşată. Sa indreptasă, aşa cum iera ia la tinereaţă.