Blogul lui Nea Costache

Sara, odata cu asfinţitu’, Nicolae termină de cosît. Îşi lo coasa şi porni agale pe cîmp, spre casa. Iera obosît, iar mintea-i rămăsăsă la zgîtia aia de fata a lu Codin, la Rusanda. “ Doamne, cum ai putut să pui atîta frumuseţe la o fată ca Rusanda? “gîndea Nicolae. Cîn’ intră pe poartă, deja apărusără primele stele. Mamă-sa, Ioana il aştepta:
- Terminaşi, Nicolae mamă?
- Dădu Dumnezău de terminai, mamă!
- Bodeaproste lu’ Dumnezău că terminaşi, băiatu’ mamii! Hai sa-ţ’ torn apă să te speli o ţîră şi să mănînci ceva, că ţ’-o fi şi ţîie foame, băiatu’mamii!

Ioana-i turnă băiatului apă şi să spălă pînă-n brîu de prafu’ şi sudoarea de peste zî. Mîncă ceva pe fugă şi-şi lo apoi o cergă şi un căpătîi şi să sui sus în podu’ şoprului să să culce in fînu’ cosît intr-un alt loc, zîlele trecute. In pod, iera răcoare, plăcut şi fînu’ mirosa frumos, de te ameţa. Stelele clipeau vesel pe cer, iar luna nouă lumina ca zîua. Frunzăle din nucu’ din spatele şoprului, foşneau aşa plăcut in adierea vîntului iar de undeva din grădini, să auza cîntece de răcănei şi de greeri.Cîte-o boare de vînt aducea miros imbătător de regina-nopţî’, iar o pasăre de noapte cînta undeva măi departe, p’in dealu’ cu pruni.

Işi umplu plămînii cu aeru’ răcoros al nopţî’ şi, in gîndurile lui, începu să-şi faca încet, încet, loc, fata lu’ Codin, Rusanda. Parcă pînă acuma, nici o fată nu l-a năucit aşa, ca Rusanda. Şi-au spus puţîne cuvinte, da’ privirile lor şi-au spus multe. Adurmi tîrzîu, spre miezu’nopţî’, cu Rusanda in gînd, apoi şi în vis. Alergau in vis, pe cîmpu înverzît, desculţ’, ‘i culegea flori, să sărutau.
Să sculă cînd, o rază de soare, pătrunsă p’intr-o şindrilă ruptă, şi-i atinsă pleoapa.

Sări ca un arc, îşi lo cerga şi căpătîiu’, le scutură de floare de fîn şi coborî scara şoprului. Mamă-sa Ioana, sculată cu noaptea-cap, dădusă drumu’ la păsări in curte şi le arunca boabe dintr-o troacă de dovlete.
Tîlvura de găini, răţă, gîşte, curci şi cîteva cîţe umplusără toată bătătura şi să intreceau care să ciocănească măi intîi din boabele di pe jos.
- Gata, vă dădui destul! Ei, te sculaşi mamă? Nu măi durmişi Nicolae, că-i duminecă, hodineşte-te, c-ai muncit destul săptămîna asta, zîsă Ioana, sorbindu-l pe Nicolae din oichi.
- Nu măi pot mamă, aş vrea să mănînc o ţîră, că vreau să merg p’in bîlci.
- Ia de te spală o ţîră, şi-ţ’ pun!

Nicolae să dusă la fîntîna cu cumpănă di la poartă, scoasă o găleată de apă şi-o pusă în jgheabu’ lung, de lemn. Să spălă cu apă din belşug pînă-n brîu, pufnind şi scuturîndu-să, stropind cu apă in toate părţîle. Intră-n curte unde, Ioana, mumă-sa, îl aştepta cu un ştergar curat pe braţ. Îl privea pe Nicolae ca pe lumina oichilor iei. Rămăsăsă văduvă di la 36 de ani, cînd Nicolae avea 16 ani. Îl dădusără la Scoala Normala la Tîrgu-Jiu, voiau sa-nveţe carte, să să facă invăţător, da’, după doi ani de carte, a venit nenorocirea asta pe capu’ lor, şi ia sîngură nu l-a măi putut ţîne în şcoală.

Tată-său, Gligore, fusăsă om gospodar,
Avusăsă doi cai şi căruţă, două vaci cu lapte, şapte pogoane de pămînt, plug şi grapă, ce mai, om înstărit.
S-a dus la o nuntă, s-a băgat între doi care să băteau şi unu’ l-a înjunghiat in inimă, murind pe loc. Tot greu’ caşii, de atunci, picasă pe Nicolae. El la arat, la sămănat, la prăşit şi la cules, el punea oameni, avea şi o vie pe deal şi vreo treizăci de pruni. După moartea omului iei, Ioana vîndusă vacile, un cal şi trei pogoane de pamant sa-l ţînă pe Nicolae la şcoală. După ce Nicolae să lăsasă de şcoală, încercau să pastreze ce aveau şi să nu măi înstrăineze nimic.

Inhămă calu’ la căruţă şi plecă spre bîlci. Iera încă răcoare. Ieşi din sat. Calu’ tropotea pe drumu’ de ţară, cu plopi nalţ’, umbroşi, de-o parte şi de alta. Bîlciu’ nu iera departe, do’r la zece, doişpe kilometri de sat. Pe la jumatea drumului, văzu mergînd pe jos pe Rusanda şi pe frate’său, Iliuţă.
- Ptruuu! Ho, căluţîlor! Mergeţ’ la bîlci?
- Da, nea Nicolae, la bîlci mergem, zîsă Iliuţă.
- Şi… domnişoara…Tot la bîlci?
- Da, nene!
- Hai să vă iau drumu’ din picioare! Urcaţî-vă în căruţă!

Iliuţă sări sus în căruţă şi o ajută şi pe fată să urce.
- Vino Rusando icea, lîngă mine-n faţă, pe blană!
Îi întinsă mîna fetei şi ea să aşeză lîngă iel, inima bătîndu-i să-i spargă pieptu’.
- De ce-mi zîci nene, vrei să mă sîmt bătrîn? N-am decît 19 ani. Tu cîţ’ ai?
- Aproape 17, zîsă Rusanda cu sfială.
- Pai vez’? Ia să mă tutueşti de-acuma. Da?
- Bine, ne…hm… bine, Nicolae!
- Ei, aşa măi merge.

Fata sîmţa că-i arde palma mînii ce i-o ţînusă Nicolae într-a lui.
- Nea Codin ce face? Rămasă acas’?
- Da, tata-i alergător la nunta băiatului lu’ naşu-meu, Gheorghe al Gichii.
- Ei, da, că-mi zîsă mama, că ne chemară cu plosca şi pe noi la nuntă. Tu mergi la nuntă?
- Da, merg, zîsă fata încet.
- Ce bine-i că… jucăm şi noi o ţîră! Jucăm?
- Jucăm Nicolae, zîsă fata îmbujorată.

Fata-şi sprijinea palmele, pe blana căruţî’. Nicolae mută hăţurile in mîna dreaptă, iar cu stînga, aşa, ca din întîmplare, pusă palma pe dosu palmei fetii, deştele lor împleticindu-să. Să sîmţau atît de bine, şi, parcă, un fior, trecea dintr-o parte într-alta, di la unu’ la altu’. Amîndoi, parcă pluteau, iar caii, sîmţînd hăţurile slăbite, o luară la pas.

Postat in Iulie 18th, 2008 sub Romanul "O viaţă împreună" • Tags: asfintit, coasa, desculti, frumusete, Nicolae, o ţîră, regina-noptii, Rusanda, tilvura, zgitie. • RSS 2.0 feed • Lasa un raspuns sau trackback