Blogul lui Nea Costache

- Naşule! Naşuleee! Să auzî de un’eva din fundu’ curţî’, di la cuptor.
Apăru un bărbat imbrăcat intr-o fustă largă de muiere, cănit ca dracu pe oichi, cu buzăle ruşite, cu picioarele păroase, mergînd crăcănat, impropodit pe cap cu o propoadă, şi în mîini cu o tavă cu un curcan mare, fript. Lumea rîdea de apariţia asta caraghioasă, unii neferindu-să să facă glume cu tîlc, deochiate.
- Io-s fă naşu’, zîsă un moş fomf, cu doar doi dinţ’ în gură, io-s naşu’!
- Du-te mă dracu de-aci, tu ai mutră de naş? Ai vrea tu! Ei, mînca-mi-ai…, ţîpă ascuţît “muierea”.
- Io-s naşu’, zîsă altu’ de vro patruj de ani, pune curcanu icea, pe masa, in faţa mea, n-auz’ fă… doamnă!
- Vorbeste mă cuvincios cu o doamnă, ce ai mînca şi tu curcan fript? Un cur cam fript n-ai mînca? Na, ciuciu curcan! Naşule! Naşuleee!
Fetele, ruşinoase, să abţîneau cu greu să nu rîdă, cînd, “ muierea ”, de-abia trecînd de iele şi strigîndu-l pe naşu, isi desfăcu picioarele, şi, cu o mînă băgată pi su’ brăcinar, varsă o oală cu apa ce-o avea dinăinte legată acolo, ţîr]ind, printre picioare. Toţ’ rîdeau să să prăpădească.

- Io-te bă că nu mai poate ţîne, ie moartă de beată, rîdea unu’, bătîndu-şi genunchii cu palmele şi încovoindu-să tot de rîs.
- Naşule! Naşuleee! Bă naşule băăă! Hai că tu ieşti naşu, acu te nimerii!
- Nu, nu-s ieu, mai umblă pe=aci că-l găsăşti!
- Naşuleee! Iote-l frate, îl găsîi acu’ , zisă muierea naşului. Eee, nu ieşti nici tu? Mergem mai departe atuncea!
- Măi caută, măi caută, zîsă naşu’, prăpădindu-să de rîs.
- Mă nene, ştii ceva? Io-l dau iacă-cui de naş, că nu-l găsăsc să dau cu puşca, îţ’ dau dumneata curcanu’, da’ dacă mă pupi, uite icea, pe obraz, aşa nu vez’ nici un curcan di la mine!
- Ba să te pupe dracu’, ce, vrei să am netrai cu muierea mea pentru o cocoana frumoasa ca tine?
- Pupo, mă odata, să ne dea curcanu’ ăla, zîsă naşa în hohote de rîs.

Naşu’ îşi pupă deştiu’ arătător şi-l pusă pe obrazu’ “muierii”, care aseză in sfîrşit curcanuţ in faţa naşului. Naşu’ începu dăruirea tinerilor miri. După strigarea darului, mulţ’ nuntaşi plecară acasă dar rămasără destul de mulţ’ tinerii la horă.
- Tu măi rămîi Nicolae, mamă, distrează-te şi tu cu ai tineri, zîsă mamă-sa Ioana, privind cu înţăles spre Rusanda. Rămîi, că io plec acas’ cu leliţa Măria a lu’ Vasîle a lu’ Căţălu. Distracţîe frumoasă, copii!
- Săru-mîna, tanti!
Apoi, încet, către Nicolae, îngrijorată:
- Să ai grijă mamă, dacă-i scandal, să nu te bagi să păţăşti ca tată-tău, Gligore! Îm’ promiţ’?
- Da mamă, n-ai nici o grije!
O petrecu pe Ioana pînă la poartă. Cîn’ să întoarsă, nea Codin, din uşa beciului, îl strigă:

- Mă Nicolae, ia vino tu tată pînă la mine!
- Da, nea Codine, să trăieşti!
- Şi tu măi băiatule! Stăi cu mine o ţîră icea, pe scaunu ăsta! Ia ulcica asta cu vin!
- Mulţumesc, io nu beau, nea Codine, nu obişnuesc!
- Ia tată, să dăm noroc doar. Noroc!
- Să trăieşti nea Codine, zîsă Codin abia muindu-şi buzele in vinu’ din ulcea.
- Nicolae, tată, io am fost al măi bun prietin al răposatului tau tată, am copilarit, am făcut şcoala şi am luptat impreună pe front, în 918. A scăpat săracu’ nevătămat di pe front, să-l omoare apoi derbedeu’ ăla. Asta i-a fost soarta, ce să faci! Acu’ văd că vorbeşti cu fata mea. Mă bucur de asta, pentru că am văzut că ieşti un om de nădejde, ca Gligore, tată-tău! Da altceva aş vrea să-ţ’ spun io ţîie… Mă, ţîie-ţ’ place de fata mea?
- Da, nea Codine, ‘mi place mult de tot!
- Mă bucur de asta. Ce te rog io pe tine… Nicolae, fata mea a fost năcăjită că a crescut fără mumă, cu mumă de-a doua, ştii bine, nu a fost ca muma iei bună şi n-aş vrea să-şi bată nima joc de fata mea. Mă înţălesăşi? Dacă ţîi la ia şi ia la tine, luaţî-vă, dacă nu, măi bine las-o în pace, că n-aş vrea să mă facă de rîs, să-m’ facă copil din flori pe bătătura mea, inţălesăşi?

- Da, nea Codine, da ‘ să ştii că noi încă nu…
- Mă, înţălesăşi, insistă nea Codin uşor afumat, înţălesăşi acu’ ce vreau io să-ţ’ spun ţîie? Promiţ’ că o iei?
- Da nea Codine!
- Nea codine, nea Codine… tăticule, băăă! Nu-s împotriva voastră dar luaţî-vă cum trebuie! Hai du-te la Rusanda că te aşteaptă!
Năucit de discuţia cu nea Codin, Nicolae să dusă la Rusanda şi o lo de mijloc, de data asta fără sfială şi intrară in horă, alături de Mitel şi Lucica. Iera atît de mare înghesuială în horă că să loară toţ’ tinerii de mijloc.
- Ce-ţ’zîsă tata, Nicolae?
- Las ca-ţ‘ spun io, îi spusă Nicolae, măi încolo-ţ’ spun!
In timp ce juca, îl văzu pe nea Codin plecînd acasă spre poartă. Acesta intoarsă capu’, îi căută privirea lu Nicolae, să salutară şi ieşi pe poartă.

Măi jucară o horă de mînă, după care, hotărîră să plece şi iei acasă. Mitel şi Lucica, plecară cu iei odată. Amîndoo perechi mergeau inlănţuite, ţînîndu-să de mijloc, în linişte. În faţa lor, la cîteva sute de metri, să auzau rîsete şi chiote ale tinerilor ce mergeau spe casă. Mitel să opri la casa Lucichii:
- Sa fiţ’ cuminţ’ bă! Salut, noapte bună!
- Da, mă, suntem, spusă Nicolae, deranjat de gluma lu’ Mitel.
Nicolae şi Rusanda mergeau in tăcere, un sîngur trup, o sîngură suflare. Capu’ iei să odihnea pe umăru’ lui, iel avînd obrazu’ pe creştetu’ fetii.
Deodată, să opriră, o-ntoarsă uşor spre iel, să-mbrăţişară strîns lipiţ’ unu’ de altu’ şi buzele lor se uniră intr-un sărut ce părea să nu să măi termine. O sută de metri pînă la poarta iei, îi făcură in trei sferturi de oră, oprindu-să la fiecare zăce paşi să să sărute.

Ajunşi la poarta fetii, şezură la poartă, pe bancă, cu mînile şi trupurile îngemînate, sorbindu-şi unu’ altuia răsuflarea, minute întregi, uitînd să măi şi respire. Nicolae, sîmţî că-şi pierde capu’ şi n-ar măi rezista ispitei, călcîndu-si promisiunea dată lu’ nea Codin.
- Rusando, te las să te culci, merg şi ieu acas’, zîsă Nicolae sărutînd-o ca pentru ultima oară.
- Nu, măi stai, te rooog zîsă fata atîrnîndu-să de iel.
Nicolae o lo de mînă, sa ridicară di pe bancă, şi începură să să plimbe, cu opriri dese să să sărute. O loară încet, îmbrăţişaţi, pe uliţa din stînga căşii Rusandii, pînă ajunsără în spatele căşii iei, unde ierau cîţ’va pruni si o căpiţă mare de fîn. Şezură jos, lîngă căpiţă, rezemaţ’ de ia, privind luna mare şi strălucitoare. Caru’ mare să vedea undeva în dreapta, pe ceru’ împovărat de stele.

- Ce ţ’-a pus tata, Nicolae?
- Ce să-m’ spună, să am grijă de tine! Rusando, tu-mi ieşti dragă…şi… te iubesc… mult de tot…
- Şi ieu, Nicolae, încă de acu doi ani, de can’ aveam cinşpe ani, da tu nu mă băgai în samă… ieram prea mică…
Să îmbrăţişară din nou, cu patimă, mînile lor încolăcindu-să, strîngînd fiecare corpu’ celuilalt, strivindu-şi piepturile, sorbindu-să unu’ pe altu’. Era ca un vis, o beţie ce-i cuprinsăsă pe amîndoi, mînile lor umblînd în neştire, căutîndu’să, încolăcindu-să, intrînd pe su haine, pe piele, dezbrăcînd, îmbrăţişînd. Su claru’ lunii, doo trupuri albe, ca de marmoră, stăteau strîns lipite, încleştate, ca doo statui. Atunci, să avură pentru prima oară, unu’ pe altu’, pe vecie, martori ai unirii lor, fiind luna mare, gălbuie, şi un nuc bătrîn, ce străjuia împrejurimile din vîrfu’ coastii.

- Nicolae, hai, du-mă acas’ că mă omoară tata, zîsă Rusanda abia înăbuşindu-şi plînsu’.
- Nu, Rusando, acu’ ieşti a mea, suntem uniţ’ pentru totdeauna. Te duc acas’ la mine. Mă vrei de bărbat?
- Da, te vreau, te vreau, te vreau… zîsă Rusanda sărutîndu-l pe oichi, pe gură, pe frunte. Te vreau, iesti al meu, ia-ma la tine!

Postat in Iulie 31st, 2008 sub Romanul "O viaţă împreună" • Tags: carul mare, ciorba, copii din flori, curcan, friptura, horă, lautari, Lucica, luna noua, Nicolae, sarmale, sîrbă, stele, strachini, tineri, tipsie, ulcica. • • • RSS 2.0 feed • Lasa un raspuns sau trackback