Blogul lui Nea Costache

- Atenţiune!
Săriră toţ’ în picioare de pe valize, săltîndu-le din zăpadă.
- Pe trei rînduri alinierea!
Se aliniară pe trei rînduri, troznindu-şi valizele între ei. Veni in faţa lor un ofiţer mai in varstă, solid, impozant. “ Ăsta-i colonel”, se auzi incet vocea unuia care cunoştea gradele militare.
- Plutonier, fă-le apelul!
Plutonieru’ scoasă din porthart niste coli şi începu să citească:
- Vasilescu Mărin!
- Prezent!
- Anafură Gheorghe!
- Aici!
- Bă… Anafură, să zîce prezent!
- Prezent!
Strigă recruţî’ veniţ’ din fiecare localitate.
- Stanciu Dumitru!
- Prezent, răspunsă Mitel.
- Gorun Nicolae!
- Prezent!, răspunsă şi Nicolae.
- Argasitu Ion!
- Prezent!
- Fleancu Gheorghe!
- Prezent!
După ce făcu apelu’ celor aproape cinci sute de recruţ’, Plutonieru-i dusă la baie unde să dezbracară, rămînînd goi-puşcă. Patru soldaţ’cu maşini de tuns în mîni, îi tunsără pe toţ’ la piele, în mai puţîn de o oră, apoi intrară in baie. Intr-o încăpere mare, plină de aburi, prin nişte ţevi paralele prinse-n tavan, şiroia apa aproape fierbinte. Recruţî’, să spălau tăcuţ’, înghesuiţ’ unu-n-tr-altu’.

- Săpuniţi-va pentru ultima oara!
De-odata, apa să întrerupsă, unii rămînîd cu spuma pe ei.
- Şterge-ţî-vă şi ieşiţ’ afara din baie!
La iesirea din baie, un militar îi aştepta cu un soi de burduf, asemenea celor folosîţ’ de stupari pentru alungarea albinelor. Pe fiecare recrut care trecea prin dreptu’ lui, îl improşca cu un nor de praf alb din burduf la subtiori şi acolo jos, cică pentru dezinfecţie. Hainele civile le băgară fiecare în saci, un militar scriindu-le numele şi adresa pe ei. Toţ’ sacii să dusără apoi intr-o magazie unde fură asezaţ’ frumos în rafturi. Încă de pe platou, fusăsără repartizaţ’ pe companii şi plutoane. Cei patru prieteni fusăsără repartizaţ’ în compania a IV-a. Dupa “dezinfecţia” cu prafu’ ăla alb, fură duşi, tot in pielea goală, la magazia de efecte, unde, un plotonier majur, le împărţî, fiecaruia, măsurîndu-l din oichi, cate-o pereiche de bocanci, grei, cu potcoave şi ţinte din fier, una de izmene din pînză groasă, pantaloni si tunică, moletiere, centură si curea de pantaloni, camasă şi flanel.

Cu toate efectele împachetate-n braţe, goi, fură duşi în pas alergator lipăind cu picioarele goale pe cimentu’ rece, în dormitoare, unde fură puşi să să echipeze în ţinuta militară. Nicolae-şi trasăa izmenele aspre pe iel, le legă şnururile pe picioare, apoi îşi îmbrăcă ţinuta. Un soldat binevoitor, mai vechi, dintr-o comuna vecină, îl învăţă cum sa-şi lege moletierele.Camaşa-i venisă cam scurtă da’ o schimbasă cu unu’ mic, care nimerisă o camasa pe măsura lu’ Nicolae. Bocancii-i veniră bine, chit că erau cam vechi si scofîlciţ’. Cîn’ să echipară şi să priviră cu toţî’, izbucniră în rîs: tunşi chilug, cu ureichile clăpăuge, cu hainele ba prea largi, ba prea strîmpte, ba scurte, ba lungi, nu mai rămăsăsă nimic din tinerii frumoşi de dincolo de poarta unităţî’. Primisără de la magazie săpun, cremă şi perii pentru bocanci.
- Atenţiune! Plutonu’ unu, pe platou, adunarea! Fuga marş!

Fiecare din cei patru prieteni, fură repartizaţ’ in grupe diferite, in cadru’ aceluiaşi pluton. Nicolae era in grupa a doua şi avea comandant de grupa un căprar scund, îndesat, un moldovean de pe lîngă Vatra Dornei.
- Grupă… drepţi! Grupă, pi loc repaus! Bă, da’ voi nu stiţ’ ni’ica băi! Scot io untu’ din voi, bă! Oaiţ! Ce, n-auzîţ’ boilor! Dreepţ’!
Toţ’ luară poziţia de drepţ’, aşa cum săa pricepea.
Trecu prin dreptu’ fiecăruia, depărtîndu-le cu bocancu’ său vîrfetele bocancilor răcanilor.
- Mîna întinsă pe vipuscă, deştu’ mare lipit. Pi loooc, r’aus! La comanda asta soldat, duşi chişioru’ drept în faţa. Iac’ aşe! Prişepeţ’? Oaiţ! Pi loooc, raus! Oaiţ! Pi looc… La loc comanda, eşti nervos soldat? Pi loc raus! Aşe! După pauza de prînz, faşem întoarşeri! Drepţ’! În coloană cîte unu’, la sala de mese pas alergator, marş! Un’, doi! Un’, doi!

În sala de mese, ierau mese lungi de cîte zăce persoane, plus un loc in capu’ mesei.
- A doua masă pe stînga, un’, doi, un’,doi… stai! Nu jos la masă, boule, stai pe loc! Luaţ’ loc!
Un soldat, cu un sorţ alb, pătat de mîncare, veni cu un cărucior cu trei rafturi, încărcat cu castroane, linguri, un coş mare, de nuiele, încărcat cu sferturi de pîne neagră, de săcară, şi ovale mari, pline cu mîncare. Militaru’ cu şorţ, veselaru’, cum avea să afle mai tîrzîu că să numeşte, pusă-n capu’ mesei lingurile şi sferturile de pîne, care trecură din mînă-n mînă pîn’ la ultimu’, apoi, în castroanele scofîlcite de aluminiu, pusă cu polonicu’o ciorbă negricioasă, din care răsăreau doua-trei felioare de cartofi. Trecură şi castroanele din mînă în mînă.

_ Stai, mă, ţă’ foame? Căpraru’ să sculă-n picioare, luă un cocoloş de pîne în mîna dreaptă, şi săltă mîna în sus. Cîn’ pică boţu’ aista de pîne, numa’ atunşi mancaţ’! Înţălesu-m-aţ’ mă ?
Cei zăce răcani ierau cu oichii aţîntiţ’ pe cocoloşu’ de pîne din mana căprarului. De-odat’, desfacu deştele, iar cîn’ pînea căzu pe masă, soldaţî’ începură să mănînce tăcuţ’. Nu să auza decît lingurile de alpaca zdrăncănind în castroanele mari, pline doar pe jumate. Ciorba era fără nici un Dumnezău, sarbădă, cu gust de pămînt, şi pe de-asupra, ardea ca dracu’.
- Ia ba de mînca, şe, ardi? Mîncă mai rîpidi, ca aişea nu sîntem în şivilie, la taclali!
Nici nu fu gata ciorba, că soldatu’ cu sorţ, veselaru’, veni din nou cu cărucioru’ ţn care iera o cratiţă uriaşă. După ce luă de la primu’ soldat castroanele de ciorbă, pusă pe fundu altora, curate, cu o paleta de lemn, iahnie de fasole, groasa, co bucat’ de slanina, de zîceai ca-i mortar de zadarie.

“Asta-i vestita fasole din armată”, gîndi Nicolae, gustînd curios. “Da, nu-i rea, ie chiar buna!”
Nici nu terminasără de mîncat că, hăpăind repede, căpraru’, sări ca ars în picioare, luă cocoloşu’ de pîne-n mînă, îi dădu drumu’ pe masă şi strigă din rărunchi:
- Oaiţ! Afară fuga marş!
După o scurtă pauză, “de-o ţîgare”, învăţară cît de cît, întoarcerile şi salutu’ militar. Sara, după repartizarea pe sectoare, pe cei cu sectoru-n dormitor, căpraru-i pusă să scoată periile de ghete din valize şi să măture cu iele pe jos. Puşi în patru, soldaţî’, pintre care şi Nicolae, măturau cu periile puţinu’ praf de pe cimentu’ mozaicat. ştersără apoi cu cîrpe umede cimentul, iar cand să uscă, aruncară pe jos săpun mărunţit. împreunat cu apă, ca o pasta, pe care-l intinsără cu o carpă umedăa. Dupa putin timp, dădură lustru cu o cîrpă aspră, dintr-o manta veche, cimentu’ căpătînd un luciu puternic. La comandă, să dezbracară, aşezîndu-şi hainele împachetate ordonat pe nişte scaunele de la capetele paturilor, desfacură aşternuturile şi să pusără in paturi. Nicolae să urcă în primu’pat suprapus de la fereastră şi-şsi trasă pătura pe iel. Adurmi repede, obosît, cu Rusanda-n gînd, după ce gornistu’ sună “stingerea”.

Zîlele de armată să scurgeau incet, printre orele de instructie la cîmp, plantoanele ( schimbu’ III, că II e ocupat), ora de curăţire a armamentului, scurtele răgazuri în care-i scria Rusandii lungi scrisori de drag şi dor şi duminicile in care Rusanda venea insoţîtăa de Ioana si Codin, încarcaţ’ cu bunătăţ’. Pînă-n iunie, Nicolae, care deja terminasă perioada de instrucţie, făcusă şscoala de gradaţ’ şi fusăsă avansat caporal deoarece pi lîngă rezultatele bune la trageri şi instructie, avea si ceva carte.
Sara, un curier ce ieşea mai tot timpu-n oras, aducea cîte-un ziar, Nicolae fiind la curent cu toate evenimentele din ţară şi din lume.

Razboiu’ bătea la usă. Romanii erau mîhniţi că Basarabia, ţinutul Herţei şi nordu’ Bucovinei fusăsără anexate de Rusia iar Transilvania de către Ungaria. Ierau ca niste răni adanci in trupu’ tarii. Dezmembrarea ţării provocase o gravă criză politică în ţară. Tot mai multe voci ale elitelor politice l-au considerat direct răspunzator de pierderea teritoriilor romaneşti pe regele Carol al II-lea, care a abdicat în favoarea fiului sau, Mihai. Puterea în stat fusăsă luată de către generalul Ion Antonescu, care fusăsă proclamat Conducator al statului. Astfel, încă de la 14 septembrie 1940, generalu’Antonescu şi-a asociat la guvernare Garda de Fier, Romania devenind stat naţional legionar. La cererea generalului Antonescu, Hitler a trimis o misiune militara germana cu scopul de a asigura securitatea Vaii Prahovei si a rezervelor ei petroliere.

Incă din 10 octombrie 1940 se aflau în Romania 22000 de militari germani, numărul lor sporind spre primavara lui 1941 la 50000.
In decembrie 1940, datorită violenţei legionarilor şi a poziţiei nefavorabile a populaţiei faţă de aceştia, generalul a fost determinat să ia primele măsuri impotriva acestora, în decembrie 1940. Astfel, el a desfiinţat poliţia legionară şi a instituit pedeapsa cu moartea pentru instigarea la rebeliune. Intre 21-23 ianuarie, la Bucureşti şi în ţară, legionarii au organizat o rebeliune, susţinuţi tacit de germani. Au fost zile negre pentru ţară, cu crime, jafuri, masacre, în care au murit peste 1000 de persoane, soldaţi şi ofiţeri dar şi civili. Setea de putere şi explozia de ura a legionarilor i-a compromis in ochii germanilor, care au fost de acord cu interventia armatei romane împotriva lor de catre armată. Legionarii au fost infrînţi, iar în ţară, încă de la finele lui ianuarie 1941, Ion Antonescu era singurul stăpîn al vietii politice romaneşti.

La 12 iunie 1941 generalul Antonescu a fost invitat de Hitler la Munchen, unde i s-a prezentat planul de operatiuni militare Barbarossa, ce avea drept scop, distrugerea Uniunii Sovietice. In ţară, forţele politice romaneşti erau favorabile pornirii războiului împotriva ruşilor pentru recuperarea Bucovinei de Nord, ţinutul Herţei şi a Basarabiei.

Să dădusă stingerea. Frînţ’ de obosală, după o zţ de instrucţie ce parcă nu să mai termina, ostaşii dormeau duşi. Nicolae de-abia venisă dintr-o permisie de şapte zţle de-acas’. Sarcina Rusandei, acum deja în sapte luni, o facea tot mai frumoasă. Parca acum, pe năsucu-i cîrn, aparusă cîţiva pistrui, care-i dădea un aer de copil poznaş. Fusăsă doo zîle la coasă şi adusăsă trei căruţe de lemne pentru iarnă. In cele şapte zîle, Nicolae aproape uitase de armată. Sara, punea uşor ureichea pe pîntecu Rusandii sîmţînd cum pruncul lovea cu picioruşele. Pînă acum, Rusanda, în fiecare duminiă venisă pi la el la armată şi de fiecare dată vedea cum burta-i creşte. Acum era suparat că nu putea fi lîngă ea, mai ales că în ultimul timp al sarcinii simţea că va fi nevoie de el.
Acum se visa cu Rusanda, acasă, la rîu, ea spala rufe, iar el era pregătit să-i care postava acasă. Apoi sa visă la o nuntă, unde să-ncăieră cu alt băiat din sat şi-l tăie pe ăla. Jăndaru-l legă şi-l dusă la puşcarie. Acu să visa-n puşcarie, plîngînd că va face trei ani şi jumate de puşcarie şi nu-şi va cunoaşte copilu’ decît după ce scapă de-acolo.

Nicolae să zvîrcolea în patu’ cazon, lac de sudoare, plîngînd in somn. De-odata, sunetul goarnei despică liniştea nopţî’. Sună “alarma”. Soldaţîi’ săriră din paturi îmbăcîndu-să cu repeziciune şi alergînd spre rastel pentru a-şi lua armele. Ieşira pe platou unde să-ncolonară. În faţa lor ieşi chiar comandantul batalionului.
_ Această alarma consideraţi-o reală, deoarece ne vom deplasa cu armament şi muniţie de război cu trenul, spre o destinatie ce o să v-o comunicăm ulterior. Veţi primi hrană rece si apă. Acum veţi merge în sala de mese unde veţi primi alimentele. Apoi veţi merge la magazie unde veţi primi muniţie de război. Comandanţii de plutoane preluaţi comanda plutoanelor.
- Pluton, drepţi! In ordinea grupelor, la sala de mese, pas alergator!
In sala de mese-i aştepta veselarii cu grşmezi de conserve şi pîine. Primiră cîte trei conserve de carne şi trei de fasole cu costită, cîte trei pîini şi ciocolate nemţăşti. Nicolae-şi pusă totu-n sacu’ de merindeşsi ieşi afara, pe platou. Primiră apoi muniţia de război şi-ncolonaţ’ ieşiră pe poarta unitaţî’ în pas de defilare. Era doua noaptea. În liniştea nopti’ s-auzî o voce clară, bărbătească, dînd tonul la cîntec, apoi, la un ison, tot batalionu’, ca un singur glas, să porni să cînte, pasul săltînd parcă singur:

Trompetele răsună
Prin munţi şi prin câmpii,
Românii toţi se-adună
Cu sutele de mii…
Un glas pe toţi îi cheamă: e glasul neatârnării…
Ei teamă n-au de nimeni: Trăiască Oastea Ţării!

Trompetele răsună
Prin munţi şi prin câmpii,
Românii toţi se-adună
Cu sutele de mii…
Un gând pe toţi îi duce: pe-a crucii sfântă lege
Să jure şi să strige: Trăiască-al Ţării Rege !

Trompetele răsună
Prin munţi şi prin câmpii,
Românii toţi se-adună
Cu sutele de mii…
Un dor pe toţi îi poartă: să-şi vază iar moşia
Unită, mare, mândră… Trăiască România!

Cîntand în pas cadenţat, despicînd linişea nopţî’, soldaţî’ trecură calea ferată apoi cotiră la stînga, pe strada gării. Nicolae revăzu crîşma unde mîncasă si bausa tuică fiartă cu Codin. Avea inima stransă ca un pumn: nu ştia unde va merge, cît va sta, iar presimţiri negre-i spunea că va pleca departe, poate in razboi, despărtit de Rusanda lui pentru mult timp, poate pentru totdeauna.

(va urma)

Postat in Septembrie 21st, 2008 sub D`ale lu` nea Costache • Tags: , afumatoare, apel, Basarabia, bocanci, burduf, caporal, caprar, companie, grade, grupa, Hitler, Ion Antonescu, izmene, moldovean, moletiere, nordul Bucovinei, ofiter, pluton, racani, recruti, tinutul Hertei, valiza. • • • RSS 2.0 feed • Lasa un raspuns sau trackback