Regăsirea (reluare)

– Culcă-te acu’, ‘mi zîsă Măria după ce-m’ făcu o frecţie cu gaz. Până dimineaţă-ţ’ trece!

Mă-nveli cu cerga până su’ bărbie, să uită-ngrijorată la mine, şi-m’ pusă dosu’ pălmii pe frunte.

– Hai că-ţ’ măi trecu ferbinţala! Te măi doare aşa rău picioru’?

– Nu măi mă doare, minţîi io, aproape de loc!

– Culcă-te că ieu măi stau o ţîră, măi am ceva de lucru!

Mi-era somn. De trei zîle mă durea un picior de mă săca la suflet, şi astăsară, sîmţam aşa o slăbeală de nu mă mai ţîneau picioarele. Pleoapele-mi ierau grele. Mă lo somnu’, un somn cu vise multe, fără nici o noimă, de om bolnav. Mă trezîi într-un târzîu, cu cămaşa lipită de mine de sudoare, ud leoarcă. Deschisăi oichii. Aşezată pe-un scaun lângă lambă, cu oichelarii făr’ o toartă, petrecuţ’ c-o aţă după gît, asezaţ’ pe varfu’ nasului, cârpea o cămaşă de-a mea, măi veiche. “Săraca de ia, ce-a măi îmbătrânit”, gândii io, sîmţînd pentru ia o milă fără margini. “N-a măi rămas nimic din fata de-acu’ 55 de ani pe care-o loasăm la nici opt’şpe ani. Ce vorbesc de ia, ieu oi fi mai breaz?” Zâmbii în colţu’ gurii: ”Io cum dracu’ oi fi? Ia, un moş ramolit care abia-şi măi târâie picioarele! Îs cu un picior în groapă! Măcar să mă ia Dumnezău pe mine măi întâi, să n-apuc s-o vad pe ia mai rău decît mine!” Pleoapele-mi căzură grele şi mă fură somnu’ iară. Ca p’in vis, sîmţîi pe frunte palma aspră a Mării, un oftat prelung din rărunchi al iei, suflatu’ iei în lambă şi-apoi o sîmţîi intrând su’ cergă, lângă mine-n pat, în timp ce focu’ duduia-n sobă.

O rază de soare ce trecea pe su’ un colţ al perdelii lăsate, mi-atinsă o pleoapă. Ferii capu’ oleacă-ntr-o parte. Deschisăi oichii şi privii înspre fereastră. O dâră de lumină străbătea aeru’ încăperii şi să oprea alături de obraz, pe perină. Privii cu luare aminte colţu’ perinii, pe care iera cusut cu arnici roşu, un trandafir mare, roşu. Mi-era cunoscută perina cu trandafiru’ de pe ia. Privirea-mi căzu iară pe perdeaua de la geam, luminată pe dinafară de razele soarelui de dimineaţă. În partea de jos atîrnau ciucuraşi făcuţ’ de mama cu ingliţa. Pe perete iera covoru’ de lână ţăsut de mama-n război, cu chenar pe margine şi romburi mari, întretăiate, roşii, negre, galbine şi albastre, pe mijloc. De cîte ori nu-m’ plimbasăm deştiu pe conturu’ rombului, părând că eu, atunci le desenam? Din negura timpului răsar amintiri uitate. Doamne, ce dor mi-era de trandafiru’, perdeaua şi covoru’ cu romburi, toate făcute de mîna mamii!

Scosăi de su’ cergă mâna şi vrusăi să simt ţesătura aspră de lână. Rămăsăi mirat când, desenînd pe covor, văzui mâna unui copil, mână pe care o privisăm cândva de nenumărate ori, şi-mi păru cunoscută. Era…mâna MEA! Cuuum? Nu, nu să poate! Zvâcnii din picior, aruncând cerga-ntr-o parte. Pe cearceafu’ alb, aspru, din pânza rară, văzui un picioruş mic, de copil, cu un crac de izmănuţă subţîre , din stambă, ridicat mai sus de genunchiu’ pe care iera o zdrelitură c-o zgaibă ce iera gata să pice. Privii laba picioruşului cu deştuţe mici, pe care credeam că le uitasam. Ierau ale mele! Pipăii cu palma creştetu’ capului, şi-n locu’ părului rar, alb şi subţîre, sîmţîi un păr scurt, aspru ca glaşpapiru’, de-abia răsărit. Dusăi apoi mîna la faţă: nu mai sîmţîi musteaţa albă şi barba nerasă de-o săptămână, ridurile pronunţate de pe frunte şi faţă, sîmţîi o faţă cu pielea fină, de copil. Nu să poate, cum aşa? Sării ca un arc în mijlocu’ hodăii, cum nu credeam c-aş mai putea face vreodată, şi m-apropiai de uşă. Barba-mi venea de-asupra clanţei uşii, pe tocu’ căreia ierau scrijelite cândva de mine trei linii, să văd cât cresc. Ridicai capu’ şi văzui oglinda, c-o aţă petrecută prin gaură, agaţată de-un cui în perete, prea sus să mă pot vedea-n ia. Târâii scaunu’, scrijelit de mine cu-n cui (şi-mi amintesc bine când), îl pusăi su’ oglindă, și mă săltai în picioare pe iel. Din oglindă mă privea oichii de-un albastru clar, ai unui copil cârn şi ureichile mari, clăpăuge. Stiam acel chip, ieram EU! Sării de pe scaunu’ care să răsturnă cu zgomot în urma mea, şi mă aruncai în picioare, în vîrfu’ patului, dând un chiot puternic.

S-auzîră paşi repez’ în tindă şi uşa să dădu-n lături cu putere:

– Ce să-ntamplă dragu’ mamii?

Vocea caldă pe care-o mai auzam doar uneori în vis, mă sfredeli-n inimă. Ramăsăi mut de uimire: în prag iera mama, tânără, frumoasă, cum cu greu mi-o mai aminteam, îngrijorată şi cu dragoste-n glas. Sării din pat şi-i cuprinsăi picioarele cu braţele, lipindu-mi faţa-n poala ei, izbucnind in hohote nestăvilite de plîns. Mă luă-n braţe, sărutîndu-mi de nenumărate ori oichii plânşi, apoi s-aseză pe pat, mângâindu-mi obrajii năclaiţ’ de lacrimi.

– Nu măi plânge puiu’ mamii, visaşi urît, nu măi plânge! De ce plângi, dragu’ mamii?
– De-ai şti cât de dor mi-a fost de matale mamico… Cât de dor!
– …Daaa, ca nu m-ai măi văzut de mult, tooomnai de asară!
– Da, de-asară, da’ parc-ar fi trecut o viaţă, zîsăi io suspinand p’intre lacrimi.
– Hai nu mai plânge, ieşti de-acu’ băiat mare, ce dracu’! Hai, gata, îmbracă-te că-i târzîu şi trebuie să plecăm, ne-așteaptă tată-tău!
– Tata? Tata? Unde? Unde-i tata? Unde-i mamă tata?
– Un’ să fie, afară-n curte! Ne-aşteaptă să plecăm!
Dădui să ies repede afară să-l văd pe tata da’ mama mă opri:
– Stai mă copile, îmbracă-te!
– Nu mă-mbrac, merg şi-aşa, zîsăi io grăbit să-l văd şi pe tata.
– Bine, hai şi-aşa, do’r nu ne vede nima! Suntem do’r noi, sînguri!

Ieşii din casă ţînînd-o pe mama de mână, trăgând-o să să grăbească, să-l văd pe tata. Sării fără să păşesc ale trei trepte ale tindei şi-mi îndreptai privirea spre poartă. Îl văzui! Îl văzui pe tata! Iera tânăr, cu păru’ şi musteaţa neagră, drept, negîrbovit ca-n ultimii lui ani ai vieții. Îi dădui drumu’ mânii mamii şi-alergai într-un suflet spre tata, hohotind de plâns. Mă văzu, deschisă larg braţele şi mă cuprinsă, ridicându-mă-n braţe, la piept. Îi sărutai faţa proaspăt bărbierită, dată cu spirt, sîmţîndu-i mirosu’ uitat, bărbatesc, de spirt amestecat cu tutun. Nu mă măi satur să-i pup mustaţa, obrajii, fruntea, umplându-i faţa de lacrimile mele.

– Ce dor mi-a fost de matale tăticule,de-ai ştii cât de dor…

– Ce tot plîngi mă atâta,că nu ieşti muiere! Hai că-i târzîu!

Ieşirăm pe poartă, mă loară de mîni, ieu ţînându-i strîns, să nu-i mai pierd niciodată. Din cân’ în cân’, ridicai picioarele-n sus, rămânând atârnând de iei. Ne-ndreptăm spre pădure, pe-un drum de căruțe. Intrăm în pădurea de stejari bătrîni, pe acelaş drum, de-asupra noastră, crecile groase, împleticindu-se-ntre ele. Ţopăi fericit între ei. Nu mi-e urât de umbra rece a frunzelor ce formează un tunel de-asupra noastră. Apoi simt că mi-e frig, urît şi frică şi din tunelu’ de creci şi frunze, zăresc o poiană luminată de soare. Îi trag după mine s-ajung mai repede-n poiană. Intrăm în poiană şi sunt fericit, mânile-mi simt căldura mânilor lor, sunt brusc inundat de o mare de lumină şi verdeaţă, şi dragostea lor, multă dragoste, mă împresoară.

Măi simt apoi ca p’in vis, lumânarea ce-o aud sfârâind în pumnu-mi strâns de doo mâni mici noduroase, bătrîne, şi măi aud hăăăt-departe, plânsu’ potolit al băbuţî’ mele, Măria. Apoi, NIMIC!

Prietenilor mei:Ada, Ana Maria Deleanu, Ana Usca, Ana-Maria din Craiova, Aurora Scarlet, Aurora Georgescu, Athe, Cella, Fetita junglei , Gabitzu, Gabriela Savitsky, gmx, Irina Comba, maminineta, Mesterul Manole, Mirela Pete, Shayna, Scorpio, Questioare, Theodora, Alex Mazilu, Costin Comba, Gorj News, artistul Marius Lupu, Marius Stefan Aldea, Nelinistitu’ Adrian Voicu , Teo Negura, Vania , Vlad, Gabriela Elena, Gorj Exclusiv , Meet the Sun,