Elena, ajutată de câț’va oameni cu suflet, terminasă casa încă de p’in vară. De-o parte și de alta a aleii dintre poarta și scara cășii pietruită de bunicu-său Ion, Elena plantase câț’va trandafiri, și printre ei, tufe de regina-nopțî’ și lalele. Sus, pe pri’vorul tinzî’, în ulcele mai mari de pământ sau în cutii mari de conserve -nvelite cu coală albastră, mușcate, cerceluși și ghețișoare îi dădeau cășii un aer vesel. Era-nceputu’ lu’octombrie și-ncepusără scoala de două săptămâni și mai bine. Neluțu să mai deșirase oleacă iar Elena fusăsă nevoită să-i mai dea drumu’ la pantalonii și la haina de elev. Uniforma ei cea veche pe care-o transformase cu un an înainte, îi era încă bună deși era destul de decolorată. Cu ce bani mai avea ea din pensia de urmaș, bunicu-său Ion îi mai dăduse, și-și cumpărase câte-o pereche de pantofi pentru ea și Neluțu. Fusăsă un an bun, și-ajutată de o femeie batrână din vecini, făcuse multe sticle de bulion și zarzavaturi pe care le așezase frumos într-un raft meșterit de bunicu-său în beci. Pe vară a fost cu Neluțu prin pădure și-au adus în câteva rânduri vreo patru saci de mânătărci. Bunicu-său le-a tăiat felii, le-a înșirat pe ață și le-a dat oleacă de fum, apoi le-a agățat pe sub capriorii acoperișului în pod. Cu câteva zile ‘nainte culesăsără via iar mustu’ fierbea-n butoaie-n beci. Aveau trei pogoane și ceva de pământ în luncă cultivate cu porumb, si avusese și două pogoane cu grâu. Se făcuse ceva grâu iar acuma porumbu’ era numa’ bun de cules. Era-ntr-o joi sara. Elena potolisă păsările, porcu’, mulsăsă vaca, și doar ce terminaseră de mâncat.
- Elena tată, zîsă bunicu-său, porumbu-i uscat deja, ar trebui cules. Să vorbim cu niște oameni să ne-ajute să culegem, că uite, vecinii de loc au cules, și-au rămas do’r ai noștrii și ni-i fură careva… Când zîci c-am putea să culegem?
- Lasă bunicule că vorbesc mâne cu niște colegi să vedem cum facem… Om vorbi și cu vecini de-ai noștrii daca pot să ne-ajute…
- Așa tată, că-i păcat de-atâta muncă cu ei…
A doua zî, Elena vorbi cu patru-cinci colegi de-ai ei s-o ajute sâmbăta dimineața. Vineri, când veni de la scoală împreună cu Neluțu după prânz, deja patru care de porumb fusăsără descarcate su’ șopru. Nea Ion Veteranu, împreună cu câț’va vecini culegeau la porumbi, iar două căruțe-i căra acasă. Elena pusă masa și mâncă împreună cu Neluțu, apoi plecară și ei la cules de porumb. Până sara pe-nnoptat, mai mult de jumate din loc fusăsă cules în foi, iar porumbu’, adus acas’ și băgat su’ șopru la scuteală. A doua zî, pe la șapte, șapte și ceva, când să pregăteau din nou să plece pe locu’ cu porumb, Elena să pomeni cu aproape toț’ colegii din clasa ei la poartă. Venisără s-o ajute la cules de porumb. Plecară cu toțî’ pe câmp iar până-n prânz, tot porumbu’ era cules și adus acasă, su’ șopru. Elena-i rugă să rămâie cu toțî’ la masă dar o refuzară. Promisără însă c-or să vină cu toțî’ la clacă, s-o ajute să curețe porumbii de foi.
Peste doua ore, asezaț’ de jur-imprejuru’ grămezii mari de porumb, doozeci și ceva de oameni, colegi de-ai Elenei, dar și câț’va vecini,  curățau porumbii de foi, râzând și glumind. Elena aduse doo galeț’ cu must și doo ulcele de pământ, iar bunicu-său Veteranu, o găleata cu porumb fiert.
- Hai copii, luaț’ porumb fiert și beț’ must! E numai bun, de-acu’ începe să-nțepe la limbă! Pentru noi, ăștia mai bătrâni, cre’ c-un rachiu ar merge! Elena, ia tu tată ulcioru’ ăla-l mare, umple-l cu rachiu și-adu-l încoa’ să ne cinstim și noi, c-o viata are omu’! Păi nu Aurele?
- Așa-i nea Ioane!
Mânile le mergeau tuturora cu repeziciune, în hohotele de râs ale copiilor ce se mai loveau “din greșala” cu cate-un știulete de porumb. Ulcioru’ cu țuica tare de prună ședea-ntr-o parte, din cân’ în can’, câte-un om mai bătrân gustând câte-oleacă.
- Luaț’ tată porumb fiert, hai că să răcesc, îi îndemna pe copii nea Ion Veteranu.
- Nea Ioane, ‘i zîce-un copil, în război ai rămas făr’ de picior?
- În război tată, în război!
- Povestește-ne și nouă cum a fost, îl rugă un băietan mai blonduț.
- Nici nu-m’ vine să-m’ amintesc mă copii c-a fost un iad…
- Haaai, te rugăm nene Ioaneee…
- Ei, mă copii, au fost ani grei anii ăia de război, ferească-ne Dumnezău și Maica Precistă să mai avem așa ceva în țara asta…  În ’41, la-nceputu’ lu’ septembrie, Divizia mea a fost transportată în sectoru’ Don cu trenu’. De unde ne-am dat noi jos din tren, în gara Stalino, am mărșăluit vreo lună jumate, până am ajuns pe linia frontului. În timpu’ ăla, pe front era liniște, așa că ne-am apucat să ne construim adăposturi de iarnă și fortificații. Primu’ atac al rușilor a fost pe la începutu’ lunii noiembrie, cân’ după lupte grele, am reușit să-i respingem. Timp de o lună s-au dus lupte grele, cu morț’ și răniț’ și de partea noastra și-a rușilor, fără să câstige vreunul teren. Trupele noastre aveau echipament vechi iar armamentu’ învechit și depășit. Fiștecare companie, dacă avea câte două mitraliere și un aruncător Brandt, iar plutoanele câte două-trei pistoale mitralieră, în rest… puști ZB cu baionete. De multe ori ajungeam să ne luptăm cu rușii la baionetă și asta era cea mai aprigă luptă. Într-una din luptele la baionetă, am fost nevoit să-mpung cu baioneta-n piept pe-un rus, care trăgându-și sufletu’, mi-a spus în românește că are trei copii acasă. Îl visez și-acu’ și nu-i uit privirea aia care mă mustra… fir’-ar al blestematului de război…, dacă nu-l omoram eu, mă omora el pe mine… Nemțî’ ne dădusără ordin să-mpușcăm toț’ prizonierii ruși. Nu ne convenea treaba asta: una era să omori un om în lupta, și alta să-l omori pe unu’ prins, neînarmat. Prinsăsără ai noștri trei rusoaice-mbrăcate militar și căpitanu’ m-a trimes pe mine cu ele mai încolo-ntr-un zăvoi să le-mpușc. Cum puteam să fac asta? Le-am întrebat de știe românește vr’una. Toate trei știau: erau basarabence, românce de-ale noastre. Le-am zîs să fugă în liniile lor și să nu le mai prind că vin la noi, că ele-s muieri și-i bine să stea acas’ cu copii și părințî’ lor. M-au pupat și-au fugit, iar io am tras o rafală-n pământ, să creadă căpitanu’ meu că le-am împușcat. Am cercat să nu fac rău nici dușmanului, și poate de-aia Dumnezău m-a ferit de moarte. Eeei, geaba cuceream cu pierderi mari o poziție rusească dacă fiind prost înarmați și prea puțini, nu eram în stare s-o păstrăm! La scurt timp, eram daț’ înapoi de ruși. În sfârșit, slavă Domnului, de pe frontu’ rusesc am scăpat nevătămat far’ de nicio zgârâietură. Întoarcerea armelor împotriva nemțîlor m-a prins cu divizia-n refacere, după ce mai mult de jumate din ea fusăsără omorâț’ și răniț’ de ruși. Ei, țîn minte că la Oarba de Mureș, rușii ne-au trimes la atac, promițându-ne că ne sprijină din spate. Comandantu’ companiei noaste ne-a vorbit și ne-a spus să luptăm cu vitejie, să nu ne bizuim pe ruși că n-o să ne ajute, din contră, dacă ne retragem, o să ne împuște. Acolo ne-am luptat țînându-ne cu dințî’ de fiecare palmă de pământ românesc, și de-o parte și de alta rămânând morț’ și răniț’. Noi, românii, am fost de neoprit până am ajuns în Ungaria, la Debrețîn, unde deja eram mai mult decât înjumătățîț’ în urma luptelor. Am rămas acolo câteva zîle, până ne-au venit întăriri din țară și-am pornit iară la atac. Rușii ședeau în spatele frontului, ajutându-ne do’r cu artileria, numa’ atunci când nemțî’ străpungeau liniile noastre. Cele mai grele lupte le-am dus în Munțî’ Tatra. În toamna lu’ 44 a fost încorporat un contingent de tineri (aproape copii) de opt’șpe-douăzăci de ani, au fost instruiț’ câteva săptămâni în țară si trimeși să lupte în Munțî’ Tatra. Săracii, mulț’ dintre ăștia, mai mult neinstruiț’ decât instruiț’, au murit seceraț’ de mitralierele nemțîlor. Noi, românii, aveam echipament prost, mulț’ dintre noi, luptam aproape desculț’. Românii noști, ca-ntotdeauna descurcăreț’, tăiau cauciurile de la mașinile părăsîte de nemț’ și-și făceau opinci. Ha, ha, ha, cică rămăsăsără și nemțî’ miraț’ cân’ vedeau din loc în loc pe stânci în zăpada urme de roț’, că cică să-ntrebau ce mașini au românii de pașesc din stâncă-n stânca! Acolo-n Munțî’ Tatra, încercând cu plotonu’ meu să ocupăm o poziție pe-o stâncă-nnaltă, o schijă mare de brandt mi-a retezat picioru’ ăsta, iar alta m-a rănit în pulpa aluilant picior. N-am mai știut mult timp de mine de-atunci și m-am trezît într-un pat de spital din Ungaria, făr’ de picior și operat la al’lant. Am stat aci o săptămână apoi m-au dus cu trenu’ la un spital în Cluj,unde-am stat o luna. Am ajuns aci acasă abia de Sânta Măria Mare la muierea șifata mea, făr’de-un picior și nenorocit pe viață! Mă măi doare picioru-al zdravăn cân’ să schimbă vremea de romatizmu’ ăsta, în rest, îs sănătos tun la ai șaijcinci de ani ai mei… Pe ăsta, zîce nea Ion ciocănind cu ciumagu-n picioru’ de lemn, l-am schimbat de trei ori pân’ acuma! He, he, ‘i lemn destul în pădure! Gata? Terminarăț’?
- Terminarăm nea Ioane, zîsă vecinu’ Aurel. Mă copii, luaț’ târnele alea tată și hai să-ncărcăm porumbu’ să-l suim oamenilor în pătul!

- Hai mumă, mânca-l-ar muma de copil, măi adu-mi din grămada aia niscai surcele mai groase să măi bag în cuptor să să-ncinte bine! Aaașa, mai groase o țâră!

Apucai toporu’ să tai o creacă mai lungă:

- Las-o-așa, c-o rup io-n genunchi că-i uscată! Măi adu-mi câteva, să fie aci!

Baba Florica aruncă câteva lemne-n cuptoru-ncins de flăcări și mai pusă câteva su’ pirostiile de su’ tuciu-n care-ncepusă să fiarba apa, la gura cuptorului. Aruncă-n apa din tuci o lingură și ceva de sare mare, grunjoasă. Trasă mai apoi câț’va tăciuni aprinși, aproape lipindu-i de partea de jos a unei oale pântecoase de pământ. Mă așezai pe un tiutiuc de lemn la câț’va pași de cuptor, privind cum trebăluia baba Florica. Pe-o măsuță mică, rotundă, cu trei piciore, e-o postavă nouă, plină cu faină de mălai, galbină ca auru’, peste care pusese și un pumn – doi de făină de grâu. Baba lo câț’va pumni de mălai și-i pusă-n mijlocu’ apii ce clocotea-n tuci, apoi dădu cu vătraiu’ la o parte o tabla din gura cuptorului, răscolind lemnele ce ardeau cu vâlvătăi mari. Măi aruncă-n cuptor câteva lemne, și mulțumită, trasa cu grijă tabla la loc în gura cuptorului.

- Ni, lua-te-ar să te ia de câne, făină muiată nu mai mâncasăi! Marș fire-ai să fi tu al dra… Fugi mumă, mânca-l-ar muma de leagă cânele ăla că limpăi toată mâncarea bobocilor!

Baba apucă mestecău’ și-ncepu să mestece grămada de mălai din tuci, cu alantă mână măi aruncând câț’a pumni de mălai în ciru’ ce clocotea bolborosînd, aruncând ușor în sus stropi groși. Mestecă de câteva ori cu mestecău’-n tuci, apoi grămădi cu palmele mălaiu-n mijlocu’ postăvii, apoi îl împrăște-ntr-o parte și alta, rămânând o gaură mare-n mijloc.

- Mai adu lemne mumă, să fie bine-ncins cuptoru’, îmi zîsă baba! Poa’ să fie și măi subțîrele! Aaașa, de-alea!

Baba apucă o cârpă de la gura cuptorului, o-mpături, apoi cu ea-n mână, cuprinse toarta tuciului și cu grijă, turnă-n mijlocu’ postăvii ciru’ fierbinte. Aburii deși, alburii, ieșeau din postava babii ce mesteca mereu în ciru’ ce-ncepusă să să-ngroașe. Să opri preț de câteva clipe, trasă tabla de la gura cuptorului, apoi cu vătraiu’ trasă jaru’ afară, pe lângă oala de pământ. Apucă mestecău’ și-ncepu să mestece cu nădejde în ciru’ din postavă, luând din când în când și din mălaiu’ din margine. Apucă mai apoi cârpatoru’ ce ședea rezemat de cuptor și-l așeză pe măsuță, după ce pusă postava pe pământ, alături de masă. Cu palmele frământa mălaiu’ fierbinte în postava, apoi îl făcu un guguloi mare ce-l pusă pe cârpător și-ncepu să-l popoiască, aranjându-l pe margini.

- Nu te arde babă? o-ntrebă sor’-mea.

- Nu mumă că ieu am mânile aspre de muncă!

Să uită spre oala ce clocotea la foc și arunca stropi de grăsime din ciorba de cocos pe jarul care sfârâia.

- Io am mânile de mălai, ia tu mumă o ulcică de apă ș pune-n oala aia că săcă de tot! Aaașa, de-ajuns! Șez’ colo de-oparte pe tiutiuc!

Din tuci, baba măi turnă o țâră de cir aproape răcit pe turta necoaptă de pe cârpător, apoi îl întinsă cu palma, și c-o furculiță-ncepu să-nțăpe din loc in loc fața turtii, apoi îi făcu niște dâre-n formă de cruce. Apucă un șomoiag de cârpe puse-ntr-o prăjină, îl muie-n apă și dădu cu ea pe vatra-ncinsă a cuptorului. Apucă-ntre dește niscai făina și-o aruncă-n fundu’ cuptorului, din faină ieșind un fum înnecăcios. Dând din cap mulțumită, baba apucă cârpătorul de coadă și din două mișcări ușoare, lăsă turta pe vatra-ncins[ a cuptorului. Așeză cu grijă tabla la gura cuptorului și-mi zîsă:

- Du-te tu mumă că uitai, adu-mi doo plătăgele măricele din grădină!

Când venii din grădină, baba Florica tăia o ceapă de-asupra oalei cu ciorbă. Îi dădui plătăgelele pe care le taie tot așa-n pumn și le dădu drumu-n oala ce clocotea. Lo o lingură de lemn de pe tăpșanul cuptorului, lo o țâră de zamă din ciorbă, suflă de doo-trei ori și gustă, dând mulțumită din cap. Mai lo zamă din oală , sufla iar în lingură și ne dădu și nouă să gustăm:

- Suflaț’ că arde! Ie bună?

- Ie bună babă!

- Hai c-acuș îi gata masa!

Trasă olecuță tabla din gura cuptorului, cât a putea să vadă-n’untru:

- Hai c’acușica-i gata! Trăgețî-vă pe lângă masă!

Baba șterse masa c-o cârpă umedă, apoi apucă cârpătoru’ băgându-l în cuptor și scoțându-l apoi cu turta aburindă, galbuie. O răzui o țâră cu uțîtu și-apoi o pusă-n mijlocu’ mesii, așezând apoi trei linguri de lemn pe margine. Direct din oala de pământ, baba turnă ciorbă-n trei străichini, trăgând cu lingura de lemn câte-o bucată zdravănp de carne de cocoș pentru mine și soru-mea și una mică pentru ea. Apoi, făcu cu cuțîtu’ cruce turtii, tăie din ea mai mult de-un sfert ce-l tăie-n felii groase, felii din care, pe su’ coaja-ntărită, miezu’ galbin auriu era cuprins de vălătuci de abur cald, frumos mirosîtor. Baba apucă o litruță de rachiu:

- Voi beț’? Așa, de pofta de mâncare!

- Mțțț, făcurăm noi, copiii.

Baba lo o gură de țuică din sticlă, apoi să strâmbă făcând “haaa!”. Noi începurăm să mâncăm cu poftă ciorba din strănchinile în care pluteau steluțe de grasime si pătrunjel tocat mărunt, din când în când băgând în gură câte-o cojiță de turtă caldă. Nu dură mult și strănchinile noastre, ale copiilor,erau goale.

- Vă măi pune muma ciorbiță de cocoș?

- Mțțț, făcui ieu, aproape mă saturai!

- Și ieu, zîsă soru-mea.

- Nește lapte acru cu turtă mancaț’?

- Daaa, mâncăm!

Baba lo o stranchină măi mare și o pusă-ntre noi, apoi dintr-o oala mare de pământ turnă lapte acru, mai îngroșat. Tăie apoi înc-o felie din turtă și rupsă cu deștele bucăț’ mici în stranchina cu lapte. Mâncam cu poftă, coaja întărită a turtii, scrâșnindu-ne-n dinț’.

- Mâncaț’ mă-ncet că vă-nnecaț’, ne sfătui baba zâmbind în colțu’ gurii. Ce dracu’ că nu dau turcii!

Sîmțînd cum burțîle-s aproape să ne crape, lăsarăm lingurile jos pe masă:

- Săr’na pentru masă babă!

- Să creșteț’ mari mumă, zîsa baba mulțumită de cât de mult ne placusă mâncarea făcută de ea.

Glosar de gorjenisme (oltenisme)

tiutiuc – bușten scurt de lemn
a limpăi – a linge (precum cainele sau pisica)
mestecău – făcăleț
postavă – covată
cir – terci de făina de porumb foarte subțire
cârpător – lopată de lemn cu care se scoate pâinea sau turta din cuptor
plătăgele – pătlăgele rosii

]]> http://www.neacostache.com/2011/12/13/turta-babii-florica/feed/ 20 http://www.neacostache.com/2011/12/06/cu-caprile-2/ http://www.neacostache.com/2011/12/06/cu-caprile-2/#comments Tue, 06 Dec 2011 11:27:08 +0000 costache http://www.neacostache.com/?p=2881

Sculaţî-va mumă, haideţ’ că zbiară caprile elea de foame, că parcă înnebuniră. Hai, că acuşica plecăm!
- Babă, păi nu mâncăm o ţârică măi întai, că sîmt că-m’ ghiorlăie maţăle de foame, ‘i zîsăi io babii.
- Las’ că pusăi în traistă și mâncaţ’ acolo, zîce baba .
Baba dădu drumu’ la amandoo caprile din coteţ si le mână spre poartă .
- Hai, că-s moarte de foame, zîce baba. Deschide tu mumă poarta și pune bine ciocău’ ăla cân’ o-nchiz’ să nu iesă bobocii afară, că ne sărăcim de boboci!

- Bine babă, zîc io, şi o iau de mână pe baba. Cu ailantă mână o ţînea strâns pe soru-mea, mai mică decat mine cu doi ani.
- Şişi ! Ale dracu de capre, numai flori nu mai mâncasă-ţ’ din ront! Trecurăm apa şi-o loarăm pe malu’ ălălant, pe o potecă la deal, pe lângă porumbii lu’ naşu’ ăl bătrân.
- Şişi Pipirică ! Şişi Piță ! Întoarce-le mumă să nu intre în porumbii lu’ nașu’, ‘r-ale dracu, că nu mai am trai bun cu omu’! Ţîne-o mă de mână pe soru-ta, vez’ să nu să-mpedece, că-i mică și ia. Lipăiam amândoi cu picioarele goale p’in prafu’ de-un lat de palmă, țînându-ne după baba .
- Babăăă, mă dor picioarele, începe soru-mea să să mâţâie.
- Las’ că te iau în gărgei, zîsă baba, şi o pusă dupe cap, țînând-o cu amandoo mânile de lăbuţăle pline de praf ale picioarelor.
- Babăăă, și pe mine mă doare, cre’ că -m’ dădu un mărăcine în picioru’ din spre mataleee!

- Mă, ţ-am măi spus că ăla-i picioru’ al dirept.
- Bine, al drept, al drept, da’ mă doare rău, babă.
- Mai rabdă și tu o țâră, până ajungem la salcâmi şi mă uit eu la picioru’ ăla al tău !
Ajunsărăm la salcâmi, și caprile începură să mănânce cu poftă frunză fragetă de salcâm.
- Şez’ jos, să mă uit la picioru’ tău. Aaa, iote-i un țăp de polomidă, na, iote că ţî-l scosăi ! Te măi doare ?
- Mţu, făcui io, dor o ţâră.
- Las’ căţ’ trece, că-i vremea rece, zîce baba şodoasă .
- Da’, cân’ mâncăm babo, că mor de foame, zîsăi io ţânându-mă de burtă.
- Şi mie, şi mie mi-e foame, zîce soru-mea după mine.
- De, dacă n-aţ’ vrut să mâncaţ’ bine asară !
- Ne-am săturat babă de atâta făsui, zîsărăm amandoi în cor.
- Apăi, voi aţ’ mânca numa’ carne ca lupii, zîce baba scoţînd din traista iei din păr de capră un ştergar pe care-l întinsă pe iarba.
Scoasă apoi un boţ de branză măruntă de capră, doo bucăț’ de muşchete din garniţă, pline de untură, şi câteva foi de ceapă verde, rupte din grădină. Scoasă măi la urmă un sfert de turtă pe care-l rupsă în doo părţ’ egale.
- Hai de mâncaţ’ că ieu întorc caprile elea, fir’ ale dracu’, că numa’ la porumbi trag !
Mâncam amandoi muşcând cu poftă din coaja galbină a turtii, apoi din muşchetele de porc .
- Mâncaţ’ mă şi turtă, nu numa’ carne ca lupii, zîce baba, loaţ’ și brînză si ceapă, mâncaţ’ tot, zîce baba. Hai că mă duc cu ulcioraşu’ ăsta să vă aduc o ţîră apă di la ştiubeiu’ de su’ mal, că legai caprile de salcîm să nu scape în porumbi. Până veni baba cu ulcioru’ de apă, noi gătirăm tot de mâncat .Dădui să-i iau babii ulcioru’ din mînă, da’ ia-l dădu soru-mii mai întâi:
- Las-o mumă pe ia-ntîi, că-i măi mică !
Beu soru-mea, apoi loai ieu ulcioru’ şi-ncercai să beau pe gura a mare, da-m’ veni apa pe oichi.
- Bea mă pe ţâţa a mică, ce te tot broscăi atâta, zîce baba.
Pe marginea potecii iera un cireş bătrân, rapăn de cireşe care ne făcea cu oichiu .
- Babă, iote s-au copt cireşele. Nu ne culegi si noua niscavai cireşe ?
- Vă culeg, mumă, cum să nu, da’ staţ’ cuminţ’ ici-şa !
Baba, suită în cireş, pe o creacă groasă, aproape de vârf, culegea cireşe şi le punea în sân .
- Babăăă, să nu caz’ din cireş, auzîşi?
- Nu cad mumă, nu cad! Hai că cobor acuşica !
Baba coborî din cireş și veni la noi. Scutură ştergaru’ de zgure de turtă, la urmă goli toate cireșele din sân .Mâncam cireşe amândoi, întrecându-mă cu soru-mea care scupie sâmburii măi departe. Ieu o-ntreceam!
- Gata, terminarăţ’ ? Hai acasă, că-i miaza şi măi am atâta treabă acas’…
Pița si Pipirica mergeau agale ‘naintea noastră, buftănite de cât mîncasără, cu ugerele aproape târâind p’in ţărâna potecii .

Glosar de gorjenisme (oltenisme)

ront – rond (de flori)

ălălant – celălalt

ciocău – încuietoare improvizată la poartă

șiși – îndemn la capre

a lua în gărgei – a lua în spate (după ceafă)

țăp de polomidă – țep de pălămidă

o țâră – un pic

făsui – fasole

mușchete – mușchi de porc (pus în untură)

garniță – vas emailat pentru păstrarea unturii

știubei – fântână cu izvorul la mică adâncime (mai ales sub un mal), ce are ca ghizd un trunchi scorburos

turtă – pâine din mălai de porumb

rapăn – arhiplin

a scupia – a scuipa

buftănite – umflate

Recomand si blogurile prietenilor mei din blogroll, mai ales:  Blogul lenes rau al Cellei, Fetita junglei, Flavius Obeada, Gabriela Savitsky, Gorjnews, Maminineta, Maria Postu, Matilda, MeetTheSun, Mirela Pete, Mesterul Manole,  Mitzaa Biciclista & Co, Nelinistitu’ Adrian Voicu, Patranoiu Dana, Popa Țeapă, Rokssana, Shayna, Stropii de suflet ai Aurorei Georgescu, Teo Negura, Theodora0303, Vania, Virus verbalis… la bulivar!

A doua zî, o rugasă pe colegă să-i spună bunicului ei, nea Matei, să treacă într-o sară pe la ea. A venit omu-n sara aia. Şi-a notat Elena-ntr-un carneţel tot ce-a zis nea Matei ca i-ar trebui, şi cam cât ar costa-o totu’. Pentru aproape juma’ din materiale, ar fi avut ea bani, şi până-n vară ar mai fi strâns, îşi făcuse ea atunci socoteala. Din pensia de veteran a bunicului şi din pensia lor de urmaşi, cea mai mare parte, Elena o punea la CEC. Păstra bani doar de mâncare şi de curent, şi câte ceva, de cheltuieli mărunte pentru ei, de scoală. Învaţasă să lucreze destul de bine la maşina de cusut, şi sara, după ce-si termina treburile şi lectiile, îşi potolea orătăniile şi le-nchidea-n coteţ, meşterea câte ceva.  La-nceput, transformasă nişte rochii rămase de la maică-sa, Vetuţa, să le poarte pe-acasă, apoi, din nişte pantaloni de-ai lu’ taică-său, i-a făcut să-i vină bine lu’ Neluţu. Tot descusând, micşorând şi cosând la loc, învaţasa şi să croiască sîngură. Pe iarnă, începusă să vină la ea, ba o vecină, ba alta, să-i tragă, ba un tiv la o fustă, ba o bluză, ba o rochie…Elena lucra sara până târzîu şi primea bani, nu mulţ’ dar destul pentru munca ei, cât sî-şi mai rotunjască veniturile din cele două pensii. Cân’ strângea câte-o sută, două de lei şi nu-i trebuiau, Elena-i punea la CEC
Îi zîsăsă Matei zîdaru’ că le mai trebe şi nişte lemne de stejar pentru grinz’, de bătut scândura pe ele-n camere şi-n sală, si vorbisa cu nea Nae al lu’ Ioneci, păduraru’, să-i aducă din pădure. I le-a adus omu-ntr-o sară cu caruţa lui, şi le-a pus la scuteală, su’ streaşină. Nu î-a luat păduraru’ bani decât pe lemne, pentru transport n-a vrut să-i ia.

În urmatoarea duminică,  s-a dus cu nea Aurel, vecinu’, cu caruţa lui, la un depozit în capu’ comunii,  să vadă ce materiale ar putea cumpăra. Aveau var nestampărat şi blane de brad, da’ nea Aurel a zîs să cumpere atuncea varu’ şi să-l stâmpere. L-au pus în sara aia în mijlocu’ oborului, coperit bine cu o prelată de nea Aurel, să nu cumva să plouă pe el. A doua zî, nea Aurel, împreună cu Costel, baiatu’ lui al mare şi-ncă un nene de la el de la servici, au venit dis-de-dimineaţă şi au săpat o groapă mare pentru var, într-un colţ al curţii. După prânz, la marginea gropii, într-un troc, s-au apucat să stâmpere varu’, golindu-l apoi în groapă. Tanti Zoia, muierea lu’ nea Aurel şi cu Elena, apoi a mai venit o muiere de p’in vecini, le căra apă de fântană. Până pe-nsărat, varu’ era stâmpărat. Nea Aurel, a pus la sfârşit vreo trei lemne
de-a curmezîşu’ şi-apoi blane, una lângă alta, să nu cadă cineva sau un porc, o pasare, ceva, în groapa cu var.
În duminica următoare, tot cu nea Aurel, a mers la depozit şi-au adus trei căruşe de blane de brad pentru pardosăli şi asterială. Le-au pus într-o odaie neterminată, chitite, de-a curmezîşu’. Năsip, a zîs nea Aurel că-l aduce el din matcă măi atunci, măi aproape de a să apuca de lucru, să nu-l răspândească ploaia sau păsările p’in curte.

Cât de repede i să păruse Elenei că trecusă anu’! Mâne era serbarea de sfârşit de an, şi până sara târzîu, dupa ce Neluţu să culcasă, Elena a pregătit uniformele pentru a doua zî. Le-a mai dat drumu’ pantalonilor lu’ Neluţu care rămăsăsără un pic cam scurţ’, i-a călcat, apoi a calcat uniformele amândurora, şi a făcut cu cremă pantofii lui şi-ai ei. Toată după masa şi până sara la culcare, Neluţu a învăţat o poezie pe care s-o spună la serbare. Dimineaţa, după ce-au mâncat, Elena şi Neluţu, cu doua buchete mari de flori în mâini, culese din grădinuţa din faţa ferestrei de fată dis de dimineaţă, au intrat cu emoţie în sala Căminului Cultural. Sala era plină de copii, părinţ’ şi bunici, veniţ’ cu toţî’ la serbare, apoi la împărţirea premiilor. Doamna învăţătoare Gugu, i-a făcut semn lu’ Neluţu să urce pe scenă, undeva alături. Copii ieşeau pe scenă, cântau şi recitau, după care, erau aplaudaţi de cei din sală. I-a venit rându’ şi lu’ Neluţu să-şi spună poezia. A ieşit pe scenă, orbit de lumina reflectorului, a închis oichii un pic, apoi…a rămas uitându-se după Elena-n sală, sa-i ceară ajutor. Vocea de alături a doamnei Gugu, s-a auzît suflându-i titlul poeziei. Neluţu, parcă trezît din somn, a-nceput să recite frumos, fără să se încurce, aşa cum repetasă de atâtea şi-at\tea ori, cu Elena acasă. A sfârşit poezia într-un ropot de aplauze, care l-au facut să să fâstâcească, si nemainimerind despicătura cortinei, în râsu’ amuzat al celor din sală, a sărit apoi de pe scenă direct în sală, alergând spre colţu’ sălii şi aşezându-se pe locu’ gol de lângă surioara lui. Dupa o ora şi ceva, în care copii au cântat, dansat şi recitat pe scenă, cortina s-a tras, iar la o masă lungă, încarcată de flori şi cărţi, s-au aşezat învăţătorii.

Au început cu-a ‘ntâia A. Neluţu era la B. Elena ştia că Neluţu învata bine, doar ea fusăsă cea care îl ajutasă tot anu’ la teme şi era încredinţată că Neluţu va lua premiul doi. Era o fetiţă în clasa lui, foarte inteligentă, mult mai bună, credea Elena, decât Neluţu. Elevii alergau fuga pe scenă, îşi primeau diplomele şi cărţile, apoi coborau fericiţ’ în sală, la parinţ’. Neluţu să foia pe scaun nerăbdător să-nceapă să-i strige şi pe cei din clasa lui:
- Stai mă, neastamparatule, îi zîsă Elena cu aşa zîsă asprime. Uite, să ridică doamna Gugu!
- Premiul întâi, se atribuie la doi elevi: Vasile Rodica şi… Cornea Ionel!
- Hai, du-te, îl îndemnă Elena pe Neluţu să alerge spre scenă.
Inima-i bătea năvalnic în pieptu’ Elenei, lacrimi mari, de fericire,
brăzdându-i obrajii. Neluţu, coborî de pe scenă cu teancu’ de cărţ’, flori şi diploma-n mână, îmbujorat de emoţie, cu coroniţa pe cap, puţin lărguţă, gata sa-i cadă-n jos, peste urechile un pic clăpăuge. Toţ’ oamenii din sală, copii şi părinţ’, cu privirile aţintite spre cei doi fraţi îmbrăţişati, îi aplaudau pe amândoi parcă.
- Bravo mă ciufulitule, eşti deştept mă frăţioare, mama şi tata ar fi fost mândri de tine, îi zîsă Elena cu vocea gâtuita de emoţie şi plâns, dându-i un bobârnac pe năsucu’ cârn al lu’ Neluţu, apoi sărutându-l încă o dată pe obraji.
- Hai să ieşim că până vine rându’ clasei mele, mai durează!
Au intrat mai târzîu în sală. Elena a luat premiu’ III. În anu’ trecut luasă II, da’ asta e! Fusăsă un an mai greu, şi-apoi, grijile, gospodaria…

De-acu’ să putea apuca de casă. Nea Matei, n-a vrut să-i spună fetei cât îi ia pentru tencuit şi văruit pe dinafară şi-n’untru:
- Las’ că ne-om descurca noi la urmă, îi zîsăsă el Elenii.
- Nu aşa nene Matei, e munca matale şi-apoi, dacă nu-mi spui cât mă costă, pe cuvânt, găsăsc alt zîdar!
- Măăă, da’ aprigă ieşti mă nene! Iote atuncea, să nu zîci că-ţ’ lucrez pe degeaba, îţ’ iau… doo sute de lei! Numa’ atâţia-ţ’ iau tată, ca sunteţ’ şi voi copii năcăjiţ’ şi cuminţ’ şi fiu-meu Ilie, a fost prieten cu tată-tău Nelu, Dumnezău să-l ierte! Uite care-i treaba: mâne-i sâmbătă, da-i sărbătoare cu cruce roşie-n calendar, poimâne-i duminică, da’ luni dimineaţă, la şapte, sunt la tine la treabă! Da? Vin cu-n copil al soră-mi, cu-n nepot, cu mâncarea noastră de-acas’!
- Nu să poate nea Matei, doar vii într-o casă de oameni, cum să poate să vii la mine la treabă şi să mănânci mâncarea matale? Crez’ că io n-am din ce face mâncare sau nu ştiu să fac?
- Bine mă fetiţo, văd că taaare supărăcioasă eşti! Ţ’-am zîs io că eşti aprigă, i-a zîs nea Matei râzând.
Duminică dimineaţa, împreună cu doda Zoia şi cu nea Aurel, a plecat cu căruţa la târg să mai ia câte ceva de-ale gurii, pentru oameni la muncă.
A venit cu patru plase-ncărcate cu câteva kile de brânză, roşii, castraveţ’, cartofi, şi-o ciopată sănătoasa de sunca. Pentru mâncare la oameni la lucru, avea Elena curtea plină de păsări, şi-apoi, grădina, era plină de făsui verde, spanac şi dragavei, mai o ceapă verde… Să descurca ea!

Luni dimineaţa, Elena să trezî pi la cinci jumate, îngrijorată de munca ce avea să urmeze. Să simţa neajutorată, avea emoţii şi cu masa la oameni şi cu toate lucrările de le-avea la casă, şi cu materialele care nu ştia dacă ajung…
Acum, Elena-şi dădea sama că să avântasă la nişte treburi mult peste putinţa şi peste vârsta ei. “ Ei, acu’ dacă m-am apucat, tebuie să am curaj! Tata şi mama au făcut şi ei ce-au facut, atât cât au trăit. Acum, că ei s-au dus, trebuie ca eu să nu mai fac nimic, să râda lumea de mine şi de frate-meu? Ehei, dacă ar mai fi trăit măcar mama, alta era treaba!”, gândea Elena cu un bob de lacrimă-n colţu’ oichiului.
- Elenaaa, băi fetiţa nenii, ‘s-acasă gospodarii?
“Nea Matei”, se dezmetici fata şi ieşi afară-n tindă.
- Buna dimineaţa don’şorică, iote, venii la treaba cum a fost înţălegerea!
- Săru’ mâna nene Matei, poftiţ’!
Nea Matei, împreună cu un băiat, aşa la vreo nooşpe ani, intrară-n curte, cu bicicletele de cornele cărora, atârnau plase mari, cu scule.
- Aureleee, te sculaşi mă nene? strigă nea Matei peste gard. Hai să ne apucăm de treabă ca-i prânzu’ glumi el.
- Mă sculai, mă sculai! Iote viu acu’, să dau drumu la orătăniile astea!
- Hai ca tre’ să fac un troc în care să preparăm mortalu’ îi zîsă nea Matei nepotului.
Nea Aurel, zîsă intrând pe poartă:
- Ăhăăă, să fi dumneta sănătos, l-am facut io! De vineri sara! Iote-l colo după colţ!
- Bravo mă Aurele, păi până faci tu material, io m-apuc să-njghebez o schelă, că-i cam ‘nalt peretele!
Când schela fu gata, nea Matei şi nepotu’ lui, Vasîle, căţăraţ’ sus, aruncau mortar cu mistriile pe perete.
- Buna dimineaţaaa, am venit şi noi la lucru! Ne primiţ’?
Elena privi surprinsă spre poartă, cum patru colegi de-ai ei de clasă, îmbrăcaţ’ în haine mai rele, intrară-n curte.
- Ei, păi avem ajutoare de nădejde, exclamă nea Matei, numa’ tineret! Cum să nu, mă copii? Orice ajutor ie bun!
Unul dintre băieţ’, George, colegu’ ei de bancă, c-o plasă-n mână, să apropie de Elena, vorbindu-i încet, încurcat:
- Peste-un ceas, o să vină şi mama să te-ajute pe la bucătărie, la gătit, io stiu, la treabă! Rămasă doar să potolească păsările şi să dea vaca-n ciurdă. Uite, îţ’ trimisă plasa asta. Unblă-ncet cu ea că-s şi nişte ouă, nişte suncă, patru pâni, niscai brânză…nu ştiu ce mai e pe-aci!

(va urma)

De-odată, din drum, puţin lateral de casa cu nunta, să auzî un scrâşnet puternic de roţ’ de maşină, apoi o bufnitură scurtă.
- Ce sa-ntâmplă bă frate, strigă nea Ion, tata-l ginerelui, ce trăgea de prelată, căţărat pe-o scară.
De pe şuşa, să auzî un copilandru strigând disperat:
- Nea Ioaneee, nea Ioane! Săriţ’ nene că-l lovi pe unu’ cu motoreta o maşină mare! Cre’ că-i mort că nu măi mişcă, şi-i plin de sânge nene!
Cât ai clipi, toţ’ își lăsară treburile, şi alergară-n şuşa. Pe asfaltu’ abia turnat cu câteva zîle-nainte, zăcea pe spate un tânăr, cu mânile depărtate de trup, şi un picior nefiresc îndoit su’ el, cu faţa mânjită de sânge, în timp ce o altă băltoacă, să lăţea su’ capu’ lui. Murisă, nu mai aveau ce-i face.

- Băi frate, ăsta-i Nelu, ginerele Veteranului, al lu’ Ion Veteranu!
- Doamne-Dumnezăule, începu să să văicărească mama lu’ Mircea, tomna’ un’e trebuia să fie hora! Săracu om!
Alături, motoreta Carpaţi a mortului, cu faru’ spart şi cu roata din faţă turtită. Măi în spate, un camion “Steagu’ roşu”, era cu două roţi în şant, aproape răsturnat.
- Bă Vasîle, zîsă nea Ion îndurerat, ia tu tată bicicleta mea, vez’ că-i în dosu’ gardului, şi fugi de anunţă Miliţia de grozăvia asta! Bă, treci şi pe la ai lui şi anunţă-i! Doamne, săracii de ei, bieţî’ oameni!
Peste puţîn timp, ajunsă Vetuţa, muierea mortului, urlând şi smulgându-şi păru’ de durere. Cân’ ajunsă şi dom’ Vlăduţ, şefu’ de post, abia putură s-o desprindă de bărbatu’ ei mort, s-o dea la o parte şi să-ncerce s-o liniştească.

Nea Ion, după ce l-au luat din drum pe bietu’ Nelu al Vetuţî’ lu’ Veteranu’ de l-au dus acas’, împreună cu doi băieţ’, au spălat asfaltu’ de sânge să nu să strângă cânii. Acolo-n răscruci, urma ca sara să fie hora. Cum să mai cânte lăutarii şi să joace oamenii, un’e murisă un om de curând?
Vecinu’ lu’ nea Ion de la casa din deal de el, bun pretin, s-a oferit să-i lașe să pună masa în oboru lui, un’e era loc destul să şi joace nuntaşii.

*

Trecusă un an de cân’ murisă Nelu. Nevasta lui, Vetuţa, acu’ văduvă, cu doi copii, un băieţel de aproape şapte ani şi o fetiţă de treişpe, era bolnavă rău, internată în spital la Târgu-Jiu. A fugit fetiţa-n toiu nopţî’ de-a anunţat salvarea de-a dus-o la spital. Era de trei zîle-n spital şi toată noaptea nu putusă să doarmă, gândindu-să la copii şi la soartă, la omu’ ei, mort de tinăr. Fusăsără doi tineri săraci şi să loasără din dragoste. Nelu a venit la ea-n casă. La-nceput, au stat cu-ai bătrâni ai ei, într-o odăiţă a căsuţei mici şi veichi, de aproape o sută de ani. Tată-său Ion, bătrânu’ căruia tot satu-i zîcea Veteranu, n-avea un picior de pe front şi umbla-n cârjă, cu un picior de lemn. Mumă-sa Măria era batrână, bolnavă şi surdă. Nu era-n stare să mai facă nici măcar demâncare. După doi ani de stat cu bătrânii, si-au făcut o casa mare, în faţa ălei veichi, au gătit doar o odaiță, şi s-au mutat acolo. Şasă ani dupa fată, au mai avut şi băiatu’, I-au luat greutăţîle, şi n-au mai putut termina casa. Două odai ramăsăsără neterminate iar pe-afară pe roşu, netencuită. Vetuţa nu să sîmţa deloc bine: slăbisă săraca de zîceai că-i schilete, era mereu ameţîtă şi slăbită.
De-odată, uşa salonului să deschisă, lumina să aprinsă şi intrară-n salon doo femei de serviciu. O deranja si lumina. Închisă oichii. Le auzî pe femei, una ştergând hrănită prafu’ pe noptiere, zdrăncănind linguriţele în cănile de ceai, alta ştergând cu teu’ mozaicu’. Sîmţî cân’ una dădu cu teu’ pe su’ patu’ ei, împingându-i papucii în fundu’ su’patului. O mai auzî spunându-i ăleilante în şoaptă:
- Săraca de ea, ce tânară-i! Are cancer!
Vetuţa deşchisă oichii: le văzu privind-o cu milă. Despre ea vorbeau, crezusără că doarme. Femeile, încurcate, îşi luară repede măturile, teurile și găleata, şi ieşiră din salon, stîngând lumina.
“Cancer? De aia-s aşa slăbită şi fără vlagă! Doamne, cum mă lovi şi pe mine Dumnezău! O să mă sîmt şi mai rău. Să mă vadă copiii cum mă sting roasă pi din ‘untru de cancer? Să le fiu o povară? Nu, niciodată!”

Țînându-se cu greu să nu urle de durere, cu oichii înceţoşaţ’ de lacrimile ce-i porniră să-i scalde faţa, uşor, să nu le scoale pe-alante bolnave, Vetuţa să sculă din pat, stătu câteva clipe pe marginea lui, cât să-i mai treacă ameţala ce-o cuprinsăsă din nou, apoi, cu faţa schimonosîtă de groază, să ridică, mai mult târându-să, sprijinindu-să de capu’ de fier al paturilor, şi să-ndreptă spre fereastră. O deşchisă uşor, cercând să nu facă zgomot, încălecă pervazu’, şezu preţ de câteva clipe cu picioarele atârnând în afară, apoi, cu un icnet de plâns ce-i scăpă din gât şi din suflet, îşi dădu drumu-n golu de su’ ea.
Înainte de a le-o da acas’, o tăiară doctorii: n-avea cancer, era numai slăbită, în zece zile de tratament, s-ar fi făcut bine.

S-o-nmormânteze pe Vetuţa, sărisără vecinii, fiecare cu ce-avea pe-acas’: unu’ cu varză, altu’ cu făina pentru colaci, grâu pentru colivă, altu’ cu blănile pentru tron, cei mai mulţ’, cu bani, pe care i i-au dat fetiţei ori lu’ bunicu-su Veteranu, s-aibă de cheltuială pentru mormântare.
Fetiţa, Elena, a mers împreună c-o vecină de-au făcut cumpărăturile, ţînând într-o geantă de-a maică-si Vetuţa, toţ’ banii, făcându-le socoteală ca o gospodină adevărată.

**

După mormântare şi pomană, o rudă îndepărtată ce stătea-n Craiova, s-a oferit către fetiţă s-o ia împreună cu fraţioru’ ei, să-i creasca şi să-i dea pe-acolo la vreo şcoală. Elena a refuzat. Nu putea să-i lase sînguri şi neajutorati pe bunici, şi-apoi, asta era casa lor, făcută cu greu de părinţii ei morţi. Peste câteva zîle, o profesoară din comună, i-a făcut Elenei aceeaşi propunere.
- Măcar lasă-l pe Neluţ! Îl creştem şi-l educam noi. Tu n-o să poţ’.
- Nu vă supăraţ’ tovaraşa profesoară, ştiu că vreţ’ să m-ajutaţ’ da’ nu pot trăi fără frăţioru’ meu!
- Sunteţi aproape, la doi-trei kilometri: poţi să vii oricând să-l vezi, vine şi el pe la tine…
Nu, n-a vrut Elena. Au ramas împreună, cum a vrut ea. Deşi erau gaze-n comună, ei n-aveau. Vara, făceau focu’ la gura unui cuptor, afară, între cele două căşi, şi-acolo gătea Elena, la gura cuptorului. Bunică-sa Măria, nu-i era de nici-un ajutor, nu era-n stare, şi-apoi, nici la cap nu mai era prea zdravănă. Bietu’ bunicu-său, Ion Veteranu’, încerca şi el cum putea, aşa-n carjă, să-i fie de-ajutor fetii, ba spărgând lemne s-aibă de gătit la cuptor, ba având grijă de purcel şi găini, ba păzind câte-o oală la gura focului şi mai punând câte-o cănuță cu apă-n ea, să nu sece.
S-apropia 15 septembrie. Trebuia să-l dea la şcoală şi pe Neluţu, frate-său.
S-a dus împreună cu el cu rata la Târgu-Jiu, de i-a loat uniformă, pantofi noi, şi doo cămăşi. Avea bani. Îi rămăsăsără din ce-i dădusără oamenii la mormântarea Vetuţî’, şi-apoi, aveau o ţîră pensie de pe urma lu’ Nelu,
taică-său, şi-n plus, Veteranu’ avea şi el ceva pensie. Pentru ea, nu şi-a loat decât o bluzică. Uniforma o avea pe-aia de anu’ trecut iar pantofii, mai roşi în vârf, îi făcea cu cremă şi prea puțîn să cunoştea. S-au întors acas’ cu doo plase mari, cu haine şi caiete de şcoală, ba şi cu ceva de-ale gurii pentru ei şi-ai bătrâni. Îi rămăsese maşina de cusut a Vetuţî’ şi să pricepea să tragă la ea cât de cât, un tiv acolo.

În dimineaţa zilei de 15 septembrie, Elena s-a trezît de dimineaţă, încă de la cinci jumate. Umbla uşor, cu grijă, p’in odaie, să nu-l trezască pe Neluţu. Verifică înc-odată uniforma lu’Neluţu: o calcasă bine-asară! Cămaşa i să păru puţîn cupită la guler şi măi pusă fieru-n priză s-o intinda din nou. O aseză apoi cu grijă pe spataru’ unui scaun. Hainele lui erau în regulă. Le verifică şi pe-ale ei: sarafanu’, care rămăsese cam scurt, îi mai dăduse ieri drumu’ la tiv, şi-acuma, la poale, avea o dungă de trei deşte lăţime, mai nouă decât întreg sarafanu’ decolorat. “Nu-i nimic, să decoloreaza el şi-aci”, gândi Elena. Era prea mare cheltuiala să-şi ia altu’ nou, şi apoi, aveau nevoie de bani până primeau pensia de urmaş.
Tăie apoi doo felii de pâne, o bucăţică de brânză, trei felioare de salam, le înveli într-o juma de foaie de ziar şi le pusă-n ghiozdanu lu’ Neluţu.
Ei nu şi-a făcut pachet. Nu-i venea foame şi-apoi, salam nu era decât cât să mănânce el dimineaţa asta, poate şi-nc-o ţîră, cât a mânca el la prânz, până s-o face mâncarea. Mâncare, ar fi făcut ea de sara, s-aibă pentru a doua zî da’ să strica pe căldura de-afară. Era deja şasă jumate. Îl sculă şi pe Neluţu. Îi adusă ligheanu’ de-afară să se spele și-i pusă apă în el.
- Dă-i mă ciufulitule şi pe gât cu săpun! Aşa, şi-n ureichi! Spală-te bine! Vrei să râdă copii de tine că te duci murdar la şcoală? Râde lumea nu numai de tine, şi de mine. Nu vreau să mă faci de râs! Auzîşi mă ciufulitule? Iote cum îţ’ stă freza! Ca la răţoi! Să te piepteni!
Îi turnă apă să se limpezască bine, apoi aruncă apa peste privor.
- Ce faci? Stai, nu te-mbrăca încă! Să mâncăm întâi! N-aş vrea să te pătezi!
Elena dădu jos de pe reşou’ cu şamota spartă ibricu’ cu ceai de tei, îl pusă pe masă şi trasă din priză ştecheru’ reşoului. Tăie doo felii mari din pânea neagră, apoi, pe-o farfuriuţă, tăie câteva feliuţe de salam şi câteva de brânză. Pusă ceai în căni:
- Hai la masă! Ce te tot învârţi mă p’in casă, hai că nu vreau să-ntârziem în prima zi de şcoală.
S-aşezară la masă. Neluţu mânca cu poftă. Îi plăcea mult salamu’.
- Mai vreau salam!
- I-al şi p’ăsta că-ţ’ cumpăr altu’ după amiază, zâsă fata, tăind ultima bucăţică de salam.
- Pai… si tu ce mai mananci?
- O ţîră brânză. Mie tot nu-mi place salamu’, minţî ea.
- Gata, săru’ mâna pentru masă!
- Hai, că acuma se face şapte jumate! Gata? Hai şi-mbracă-te, să strâng eu masa!
- Unde-s şosetele mele?
- Pe scaun, rupe-le eticheta. Nu aşa mă! Vrei să-i rupi? Uite aşa!

Intrară pe poarta școlii, Neluţu, privind timid, ţînându-şi surioara de mână, îmbrăcat cu uniforma nouă de elev, păşind stingher. Elena şi-a salutat colegii scurt cu mâna, apoi, ţînând cu dragoste, ca o mamă, mânuţa lui’ Neluţu, să îndreptară spre un grup de prichindei de-a-ntâia. Privirile câtorva părinţ’, să îndreptară spre ei, privindu-i cu milă. Elena îşi înghiţî cu greu lacrimile, ridicând ochii în sus și evitându-le privirile. Spre grupu’ ălor mici, se-ndreptă o învăţătoare în vârstă, doamna Gugu. Îi încolonă şi-i petrecu la clasă, unde-i aştepta pe bănci, carţile noi de-a-ntâia, frumos aliniate. Elena fugi apoi spre clasa ei, unde colegii ei, deja intrasără. I-a ţînut doar doo ore. Neluţu a ieşit primul, aşteptându-şi stingher surioara care nu mai ieşea. Stătea rezemat de bara porţii terenului de hambal acum gol, din curte, sîngur, aproape să izbucnească în plâns. De-odată, a zărit-o pe Elena, care văzându-l aşa neajutorat și trist, aproape îi dăduse lacrimile. Cu ghiozdănașu’ greu în spate, burduşit de cărţi, Neluţu se repezî la Elena, cuprinzând-o cu braţele-i mici și lipindu-şi obrazu’ de mâna ei:

- Credeam că plecaşi fără mine, să mâţîi el.
- Cu să plec mă ciufulitule fără tine? Cine-i mă fraţioru’ meu? Hai spune, cine-i!
- Io, răspunsă mândru Neluţu.
- Cum fu la şcoală?
- Frumooos, îm’ dădu cărţ’ noooi tovarăşa… Să ţî le arăt?
- Nu. Lasă, acas[! Hai să-ţ’ cumpăr salam!
- Bine! Elenaaa!
- Da!
- Daaa’ mă cerţ’… că pierdui guuumaaa!
- Nu te cert mă, cum de-o pierdusi?
- Nu ştiu, căzu pe jos şi… n-o măi găsîi!
- Las’ că-ţ’ cumpăr alta şi-o să ţ’-o leg c-o aţă de capu’ creionului, să n-o mai pierzi! Doamneee, cum ai putea fi așa ciufulit mă copile, îi zîsă ea lu’ Neluțu, încercând o clipă să-i turtească cu podu’ pălmii un smoc răvășit din creștetu’ capului.

(va urma)

Recomand si blogurile prietenilor mei din blogroll, mai ales: Blogul lenes rau al Cellei, Dan Brasov,  Centrul Brancusi, Fetita junglei, Flavius Obeada, gabriela savitsky, Gorjnews, Maminineta, Maria Postu, Matilda, MeetTheSun, Mirela Pete, Mesterul Manole,  Mitzaa Biciclista & Co, Nelinistitu’ Adrian Voicu, Patranoiu Dana, Popa Țeapă, Rokssana, Shayna, Stropii de suflet ai Aurorei Georgescu, teo negura, theodora0303, Vania, Virus verbalis… la bulivar!

- Vaaai de curu’ tău de cebăluit! Veneai di la aia și te puneai cu pumnii pe mine: ba că-i mâncarea prea fierbinte, ba că-i prea rece… Să mă fi măritat io cu altu’ că m-au pețît băieț’ ca lumea albă, nu zănatici ca tine!
- Cu cine fă, cu Petraiche al chior?
- Ce dacă avea albeață-ntr-un oichi, era bogat, tac-su avea moară, pământ și vite, nu un amărât ca tine, pe de-asupra și curvar, bețîu și sărac lipit pământului!
- Sărac fă, da’… frumos!
- Tu frumos!?
- Bunăoară vez’ bine, că de-aia m-ai loat: ieream frumos!
- Frumooos? Tuuu? Vai de curu’ tău de ramolit că nu-ț’ măi poț’ țîne nici beșinile, să mă ierte oamenii ăștia!
- Oamenii și muierile râdeau în hohote, mânile curățând cu repeziciune porumbii de foi și-aruncându-le-n gramada ce să mărea văzând cu oichii.
- Fă Ioană, zîsă baba Cătălina gazdii, auzîrăț’ că Mărin al Godoicii-al din dial s-a făcut moroi?
Oamenilor le-ngheță râsu’ pe buze iar copii rămasără cu oichii pironiț’ spre doda Cătălina.
- Vîi de mine dodă, că de-abia-i făcură ai lui pomana a de șasă săptămâni! Cum așa?
- Păi știi că ei de-un an să mutasără-n casa a mare a nouă dinspre fundu curțî’ . Noapte de noapte, de vreo trei zîle, cică auzau ai cășii, tot felu’ de umblete p’in casă, trântituri de uși, scărțîiau ușile gardilopului, să mișcau clențăle la uși… Cică să pomeneau că trăgea cineva păturile di pe ei din pat de-i lăsau dezgoliț’… Aprindeau lamba și câteva bobițe de tămâie, da’ do’r ce-i stângeau, iar s-auza moroiu’…
- Păi de un’e știi dumneata?
- M-am întâlnit cu lelița Măria a lu nea Mărin. Nu să puteau hodini biețî’ oameni noaptea de zgomote și gălăgie și cică s-au mutat iar în casa a veiche. Zîcea c-a vorbit ea cu popa să vină cu cartea să cetească și poate c-atuncea…
- Duoaaamne ferește, zîsă doda Ioana făcânduși cruce.
Să lăsasă intunericu și oamenii de-abia mai vedeau să facă treabă. Vasîle-al Marcelii lu Scorobete să ridică și-apucă felinaru ce-atârna de-o grindă de su’ șopru. Îl clătină ușor să vadă dacă are gaz, îl aprinsă și-l agăță iar în cuiu’ din grindă.
- Ei, așa mai merge, zîsă nea Codin. Mă frațîlor, să mări al dracu’ grămada asta de foi. Ioano, n-aduci o pătură măi ra să urcăm din foile eștea-n podu’ șoprului?
- Iote-acu nea Codine! Acuș viu!
- Mă Costică, îi zîsă nea Codin unuia măi tinăr, cân’ vine cu pătura, suie-le tu sus tată! Iote că veni Ioana!
Costică îndesă foile pe pătura-ntinsă, îi înnodă colțurile de-asupra, o lo la spinare și urcă-n șopru pe scară.
- Pune-le-n gura podului Costică mumă că le-oi râspândi io mâne pe lumină, îi zîsă doda Ioana. Coboară și mai ușurează din grămada asta de două-trei ori! Așa mumă! Măi e țuică-n sticla aia?
- Măi ie dodă, zîsă Văsîle-al Șchioapii, așa, de-o șchioapă da’ nu mai aduce!
- Ba Ioano, de-ai măi pune măcar jumate-n ia, zîsă moș Codin cu jind.
- Iote mă duc acu! Hai Dinele mumă să m-ajuț!
Copilu să ridică și plecă-mpreună cu babă-sa spre pimniță.
- Îm’ povestea biata muma a bătrână, bunică-mea, Dumnezău s-o ierte, începu doda Lisaveta, că cică unu Dumitru, (ce-i vine mă?… aha: străbunicu’ Lisandrii a lu’ Pleaznă)… Așa: ‘m povestea că cică Dumitru ăsta, venea cu caru’ cu boi di la bâlciu-al de su’ munte-n miezu nopțî’, că cică vândusă o scrofă cu purcei. Ei, și cică pe lunca mare, l-a strigat unu din câmp să-l ia și pe el cu caru’. I-a părut bine c-avea cu cine vorbi pe drum. Ce măi, s-a pomenit c-a apărut din beznă unu Pătru de ședea-n capu satului. Au stat de vorbă-n căruță de una, alta, ba au fumat și cîte-o țîgare de tutun, și cân’ aproape să intre-n sat, Pătru ăla i-a zîs lu’ Dumitru că el coboară c-are nu-ș’ ce treabă pe-acolo, și-a plecat p’in beznă. Ei, cică tomna cân’ a ajuns Dumitru în dreptu’ cășii lu’ Pătru, a văzut doliu-n poarta ăstuia, lamba aprinsă și tronu-n mijlocu’ odăii. Cică-n sara aia murisă Pătru și pasămite, el luasă-n car o arătanie. Cân’ a văzut Dumitru-așa, cică a damblagit: i s-a strâmbat gura și-a căzut în car cu mânile și picioarele țăpene, de l-au dat jos ai lui din car. A apucat să le povestească la ai lui, și-a-nceput să tragă să moară. Ce mai, până-n zîuă a ieșit mort! Copiii să strânsăsără unu-n altu de teamă și-ascultau înmărmuriț’. Clondiru’ cu rachiu trecea de la unu’ la altu’, făr’de hodină. Nea Codin, își scoasă din pozînaru’ hăinii decolorate un muc de țîgare scuturat, îl aprinsă, trasă doo fumuri și-și drese glasu’:
- Ei, că veni vorba de-al de ăstea, ‘mi povestea moșu-al bătrân, că l-am apucat și io, bunicu’ tatii…
- Nea Codine, nu măi povesti de-astea că mor de urât pe drum pănă acas’, zîsă Lionora, o vădană la patru’j de ani. Zău, nu mai povesti că te pun să mă duci pănă acas’!
- Lasă Lionoro tată că te duce altu’ măi tinăr, iote, Costică ăsta!
- Hai, zîi nea Codine, îl rugară copiii.
- Povestește-ne, îi zîsără câț’va.
Nea Codin mai trasă doo fumuri adânci din țîgare și-ncepu:
- ‘Ce că murisă unu’ Coliță, de loc din satu’ vecin și ginerit aci-n sat la noi. Cică picasă un gorun pe el la tăiat de lemne-n pădure. Ei, ‘l-ngropasără, și fie-sa, (Sanda o chema), plătisă o babă să-i
tămâie mormântu’ șasă săptămâni, cum ie obiceiu’. Să scula baba dis-de-dimineața și-ajungea la cimitir pe beznă, aprindea statu’ de fusăsă pe pieptu’ mortului și-l punea pe mormânt, p’urmă ‘conjora mormântu’ cu ulcica cu tămâie. Toate-n regulă până la cinci săptămâni trecute, până-ntr-o dimineață, cân’, în timp ce ocolea mormântu’, sîmțî că să pune vîntu’ și-aude un glas venind ca de departe: „Sandaaa, Sandaaa…!”. Șezu baba-ntr-un loc, crezând că i s-o fi părut. Nu să mai auza nimica. Începu iar să tămâie și dup’-un timp iar auzî: „Sandaaa, Sandaaaa…!” Cân’ își dădu sama că glasu’ vine de jos din mormânt, baba-și lo picioarele la spinare din cimitir făcându-și cruce și scupiindu-și în sân. Nu să opri decât la fata mortului la poartă, la Sanda. Strigă baba la poartă pân’ ce ieși Sanda afar’ la ia de-i povesti ăleia totu’. Sanda, muiere tinără și cu coraj, îi zîsă babii că-n dimineața-ailantă, vine și ia cu baba la tămâiat. Da’… ia măi daț’ sticloroanța aia cu rachiu că mi să uscă gura de tot!
Nea Codin trasă cu nădejde doo-trei guri de țuică scuturându-să și făcând un „ahaaa” cu năduf. Nima nu mai scotea un cuvant și toț’ rămăsăsără cu oichii mari, pironiț’, la nea Codin.
- Așa… și? Zîi nea Codine mai departe, îi zîsără câț’va.
- Hai nea Codineee, îl rugară și copiii.
- Care măi are vreo țîgare de tutun că io le terminai?
- Ia di la mine, îi zîsă unu’.
Nea Codin scoasă cribitu’ din pozânar, aprinsă țîgarea, trasă un fum lung ca din foale și măi lo o gură de țuică apoi continuă:
- Ei, ‘ce că a doua zî pe beznă, Sanda intră-n cimitir cu baba și să dusără la mormântu lu’ ta’-so. Sanda aprinsă o lumânare la capu’ mortului, pupă poza lu’ ta-so de pe cruce și-ncepu să plângă ușor. Baba aprinsă și ia statu’ și-l pusă alături de lumânarea fetii, p-ormă începu să tămâie. Tot ca noaptea trecută, s-așternu un vânt și-o vâjială preț de câteva clipe bune, de să stinsără si lumânarea și statu’ mortului de tămâia baba cu iel. Dup’-un timp, să potoli și vijulia aia de vânt iar baba aprinsă lumânarile. Baba conjura mormântu’ iar fata mortului ședea-n fața crucii în genunchi, cu mânile făcute căuș în juru’ flăcărilor lumînării si-a statului să nu să stinga, cân’, de-odată, iar să auzî de un’eva din jos: “Sandaaa, Sandaaaa!” P’in inima fetii trecu-n fior ca limba unui cuțît da’ osebind glasu’ lu’ ta’-so, ‘i răspunsă: „Da tată, vorbește cu mine!”.
Nima nu mai cura porumbii de foi, toț’ cu oichii ațîntiț’ spre nea Codin, unii privindu-l cu spăimântătură, alțî’, măi cu coraj, do’r curioși. După ce trasă ultimul fum, nea Codin stînsă cu grije mucu’ de țîgare de bombeu’ bocancului și continuă:
- Așa-i zîsă fata: „Vorbește cu mine, tată!” Decondată, ta’-so, (mortu’ de!), nu zîsă nimica da’ iar să porni vijulia aia de vânt care stinsă lumânările, noroc că-ncepusă să să lumine de zîuă. Și baba și fata ascultau atent, uitându-se spre mormânt. Mă frațîlor, cică vâjia vântu’ ăla de de-abia să țîneau de cruce amândoo să nu le doboare de pământ, așa tare bătea! Și de-odată, ce credeț’? Pământu’ de de-asupra de mormantu lu Coliță ăsta, tat’-al Sandii, începu să să dea sîngur într-o parte și alta, p’-ormă să iasă sîngur din groapă, parcă aruncat de draci nevăzuț’, pe dunga gropii. În timp ce baba fugea mâncând pământu’, vijulia aia de vânt să opri de s-așteru o liniște… Fata privea mărmurită, cân’ văzu cum tronu’ să ridică-ncet, încet di pe fundu’ gropii pănă măi sus o țîră de pământ, să trage sîngur într-o parte, și s-așează pe dunga gropii. Fata să uita plângând, da’ făr de teamă, pasămite nu-i iera frică de ta’-so! S-auzî un scrâșnet ca de cuie trase cu tesla, și capacu’ tronului să dădu-ntr-o parte. Sanda s-apropie-ncet, și-l văzu pe ta’-so, nu pe spate cum ‘i șade bine la un mort, ci pe burtă, cu capu-ntr-o parte. „Sandaaa! Sandaaaa!”, auzî iară fata glasu’ lu’ Culiță, ta’-so, parcă stins, fără vlagă. “Da tăticule, spune, vorbește cu mine!”. Mortu’ nu măi zîcea nimica. „Vorbește cu mine tăticule, hai vorbește tat’-al meu al bun! Hai, întoarce-te pe spate și vorbește cu mine. Întoarce-te te rog!“. “Nu, n-o să mă-ntorc Sando, fata tatii!”. “Da de ce tăticule nu te-ntorci?”. „De-aia, că ăi de nu știu povestea lu’ Culiță și-a fie-sii Sanda, să mă pupe-n cur, na!”
Peste câteva clipe, liniștea-nfricoșată a oamenilor să sparsă-n bucăț’, odată cu cu hohotele lor de râs cu lacrimi și sughițuri, curmate de câteva suduieli ale unora:
- Ba nea Codine, om bătrân și minte… ioc!
- Codine, ce-ai tu-n cap, are și cânele su’ coadă!
- He, he, he! Hu, hu, hu! Ha, ha, ha! Nebun ești nene! Nu-i pe creaca lui nea Codin, hi, hi, hi!
Cân’ zarva să termină, doda Ioana le spusă:
- Ei, oameni buni, mai rămasără de curațat ca la doi-trei băniciori de porumb! Las’ că ăsta l-oi face io mâne pe zî cu nepotu-meu ăsta că tot să termină gazu-n felinar, că iote, pâlpâie! Io vă
mulțămesc de ajutor!

Glosar de gorjenisme

hală – furtună, vânt puternic;
tolcer – pâlnie;
tâlv – specie de dovleac, subțire și lung, întrebuințat pentru scoaterea vinului din butoi;
podval – lemne ce se așază sub butoaie;
pârleaz – trecătoare ingustă peste gard, cu trepte din scândura puse pe țăruși, pe ambele părți;
cebăluit – om de nimic;
moroi – arătare, fantomă;
ra – rea;
pimniță – pivniță;
a damblagi – a paraliza;
pozânar – buzunar;
stat (statul mortului) – lumânare din ceară de albine, incolăcită, ce se pune pe pieptul mortului;
bănicior, baniță – măsură din lemn pentru grâu sau porumb;

- Nu babă, merg cu matale că mi-e urît sîngur în cas’!
- Ce dracu mă mumă că ieşti băiat mare, zău așa! Bine, hai, îmbracă-te repede că plecăm!
Îmi trăsăi pantalonaşii de molton făcuţ’ de mama, trăsăi bocancii pe picioru’ gol şi-mi pusăi paltonaşu’ pe umeri.
- Hai mă măi repede, ce te corconeşti atâta! Doamne, ce fudul ieşti, parcă te-ar fi făcut muma-ta fată! Hai!
Nea Barbu şi doda Linca aveau o casuţă mică din lemn, cu o sîngură cămăruţă scundă, coperită cu şiţă veche, pe-alocuri putrezîtă şi peticită cu carton. Do’r gardu’ de stobori îi despărţa de casa noastră. Ierau vai de iei, săraci, trăiau din mila noastră şi-a vecinilor. Intrarăm în sîngura odăiţa, pe o uşa veche, mâncată de cari, făcută dintr-o sîngură blană lată, de plută.

Într-un colţ al hodăii, pâlpâia o lambă cu sticla afumată, împrăştiind o lumină chioară. Pe un pat înalt, pe o cergă veiche, decolorată, pe care le-o dădusă mama măi demult, şedea culcat nea Barbu, coperit cu o sumedenie de velinţe şi de-asupra, cu o manta ofițerească veiche, petecită. Nea Barbu durmea, tras la față, cu barba albă, nerasă. Baba-i pusă palma pe fruntea fierbinte. Nea Barbu deschisă oichii şi vru să să ridice în capu’ oasălor.
- Stai liniştit Barbule! Ce te doare mă?
- Hapciu! Hapciu! străfigă nea Barbu. Ba mă ia cu călduri, ba cu friguri, Florică! Acu’, iote, mă luă cu călduri şi parcă iau foc! Dracu’ ştie, cre’ că asta-mi fu…poate mă duc la tata…o fi venit timpu’…
- Lasă mă ca n-ai nici pe dracu’, ai mai vazut tu drac mort? îl încurajă baba Florica. Ce, tu ieşti de moarte? Las’ ca te fac io sanatos tun! Nici flăcău n-ai fost aşa, glumi baba cu iel. Linco, ia dă-mi o basma udată cu apă rece, da’ stoarce-o o ţîră!

Baba lo basmaua udă şi i-o pusă lu’ nea Barbu pe frunte, legându-i-o la ceafă.
- Aşa, să-ţ’ piară ferbânţala Barbule! Linco, mă reped până acas’ să iau ventuzele. Viu repede! Mă, să fii cuminte, îmi zîsă mie baba, şi ieşi.
Pe ferestruica mică, joasă, cu un oichiuleţ de geam, stăteau cuminţ’ cinci gutui mari, pufoase, împrăştiind o aromă de te îmbăta. Doda Linca-mi văzu privirea şi întinsă mâna, luând gutuia a măi mare și mi-o dădu.
- Ia mamă, mănâncă gutuie! Hai, ia-o, nu te codi!
Loai gutuia, ştergând-o de puf pe cracu’ pantalonului de molton, şi muşcai din ia cu poftă o bucată mare. Era dulce-acrisoară, iar mustul acrişor începu să-mi curgă pe la chiotoarele gurii. Măncam gutuie plescăind de plăcere. Afară s-auzî paşi repezi şi uşa să deschisă. Baba intră cu o cutie de carton în mână, în care avea cinşpe ventuze ca niste pahare burtoase, o sticla de spirt şi o feştilă facută dintr-o bucată de cârpă legată într-un cap de sârmă neagră, ruginită.

‘I pusă mâna pe fruntea lu’ nea Barbu:
- ‘I scăzu fierbânţala! Hai Barbule, dă-ţ’ jos cămaşa şi pun’te pe burtă, să-ţ’ pun ventuze! Hai mă că pînă dimineaţa îţ’ trece! Eeei, Linco, uitai cribitu’ acas’, n-ai tu unu’?
- Un’e pusăşi mă cribitu’ ăla cân’ aprinsăşi focu’? Iar bodicăişi p’in şorţu meu? întrebă doda Linca pe nea Barbu.
- Uită-te şi tu în pozînaru’ din dreapta în nădragii mei! Vez’ că-s în cui după uşa! Aşa, cată-l acolo. N-aprinsăi cu iel focu-n sobă?
- Ia-l Florico!
Baba pusă din sticlă o ţâră spirt pe feștilă şi-i dădu foc cu cribitu’. Rămăsăi mirat cân’ văzui ce flacără albastră, ieşea din cârpa feştilii. Cân’ oi fi sîngur acas’, o să stropesc cu spirt feştila babii şi o să-i dau foc să mă joc cu ea. “Ce mai flacară de frumoasă!”, mă minunai io.

De-odată, baba plimbă flacăra feştilii de doo ori p’in ventuză şi i-o pusă lu’ nea Barbu repede, cu gura în jos, pe şale. Pielea spatelui începu să să umfle văzând cu oichii, ca o gogoaşă-n uleiu-ncins, pînă aproape în fundu’ ventuzii. Nu măi văzusăm aşa ceva! “ O să-m’ pun şi io”, gândii, “da’ un’e, că pe şele n-o să ajung! Da las’, ca văd io, numai să nu doară!”
Baba lo altă ventuză, ‘i plimbă repede flacăra p’in ia şi i-o lipi pe spate, lângă ailaltă. Și tot aşa, baba pusă toate ventuzele pe şelele lu’ nea Barbu. Mie-mi venea sămai și râd: cu toate ventuzele elea pe spate, sămăna cu ariciu’ pe care-l găsîsăm asta-vară în fundu’ grădinii, în urzîcile de lângă gard.
- Copere-l Linco cu cergile elea repede, să-i tragă răceala. Aşa! Să-l vez’ tu mâne pe Barbu, sănătos tun! Las’ să aţîpească o ţîră, zîsă baba văzând că nea Barbu abia mai clipeşte de somn.

- Auz’ Florică, zîsă doda Linca-n şoaptă, da’ lu’ copilu’ lu’ Mariţa lu’ Gorină i-a trecut de opăreală? Am auzît că tu i-ai făcut o alifie şi l-ai uns cu ia!
- Îi măi dau o dată şi-i trece, ce…, aproape că i-a trecut, zîce baba.
Vasîle al dodii Mariţa, iera prietenu’ meu de joacă. Drăcos cum iera, ieşisă de su’ masă, tocma’ cân’ mamă-sa, loasă oala cu făsui după plită, şi dădusă cu capu-n fundu’ iei. Norocu-al mare, a fost că doda Mariţa, a ţînut zdravăn de oală şi n-a răsturnat-o toată pe iel. Din clătineala aia a oalii, o leacă de ciorbă totuşi s-a vărsat. Ei, cum-necum, uite că s-a ales Vasîle cu nişte arsuri de toata frumuşaţa pe frunte, o ţâră pe piept, pe burtă, pe labele picioarelor, ba chiar şi la puţulică. Ha, ha! Țîpa Vasîle ca din gură de şerpe! Norocu’ cu baba Florica! A preparat ia de-a-n fuga, o alifie din doo linguri de apă din aia de-a limpede de var, cu un gălbinuş de ou, miere de albine şi o leacă de zamă dintr-o frunză de aloe. În zăce zîle, Vasîle aproape să vindecasă.

Iera tare pricepută baba Florica la tot felu’ de leacuri. Ba, cân’ noi, copiii, aveam gâtu’ umflat, muia deştiu-n sare mare, grunjoasă, şi ne freca în gât, la linguruş, până ne dădea lacrimile. A doa zî nu mai aveam nimica. Cân’ vro muiere cu oichii verz’ să mira de mine cât sunt de frumos şi ma deoichea, tot ia-mi descânta de deoichi.
- Florico, ‘i mai ţîi ventuzăle?
- Nu, Linco, i le scot acuş. Barbule, ia scoal mă, nu, stai tot aşa, hai să scot astea di pe tine.
Baba apucă o ventuză, apăsă cu deştiu bine la gura ventuzii, o aplecă pe-o parte şi o dezlipi cu un pocnet surd de şalele lu’ nea Barbu. În locu’ iei rămasă o gogoasă mare, roşie. Dupa ce îi lo toate ventuzele, pe mine aproape mă umfla rîsu’ văzînd cinşpe gogoşi mari, roşii, umflate, care sămănau cu gogoşelele pe care le tăia mama pe masă-n aluat, cu paharu’.
- Gata Linco, mâne-i Barbu tău sănătos tun, da’ ai grijă să fie bine coperit noaptea asta, să nu-l întoarcă mai rău boala! Eeei, Linco, io vă las sănătoşi că mă grăbesc să-i dau ăstuia micu’ să mănânce. Nu prea să-ndeamnă sîngur, că soru-sa-i plecată cu mamă-sa pi la cuscrii, bunicii iei. Bună sara!
- Să trăieşti Florico, să-ţ’ dea Dumnezău sănătate, că tu ne-ai ajutat întotdeauna!
- Lasă fă Linco, voi să fiţ’ sănătoşi, că aşa să ajuta vecini-ntre iei!

Mic dicţionar de gorjenisme:

-a zăleti – a tresări
-a străfiga – a strănuta
-şiţă – şindrilă
-lambă – lampă
-chiotoarele gurii – colţurile gurii
-cribit – chibrit
- pozînar – buzunar
-linguruş – mormoloc de broască; aici, omuşor
-a polomoti – a aiura
-a se corconi – a se învîrti aiurea
-stobori – pari de lemn
-o sumedenie – o mulţime
-a bodicăi – a căuta

Io vă mulțămesc de vizită și vă poftesc și pe la pretenii mei: Ada, Ana Maria Deleanu, Ana Usca, Athe, Bețivul de cuvinte, Blog de prost, Blogatu, Blogul lenes rau al Cellei, Dispecer Blogosferă, Flavius Obeada, Gabi si raza ei de soare, Gabriela Elena, Gabriela Savitsky, Glappy, Gmxul, Ilarie,  Maminineta,  Maria Postu, Marius Aldea, MeetTheSun,Mesterul Manole , Mirela Pete, Monoloage, Munteanul, Nelinistitu’ Adrian Voicu, Oana Stoica Mujea, Ovidiu Popescu, Paul G Sandu , Patranoiu Dana, Popa Țeapă, Quadratus, questioare, Ring of Gyges, Rokssana, roxana iordache , Scorpio, Shayna, Sibilla, sifilicaBlenorel, Simion Cristian, Simona Ionescu, Stropii de suflet ai Aurorei Georgescu, Teo Negura, theodora0303, Un blog… gustos!,  Vania, GorjNews, GorjExclusiv, Gorjanul

Mai an, cân’ i-am pus pe bloaga mea poza lu Lăbuș, apăi toț’ pretenarii mei l-au placut pe Lăbuș, invidioși pe mine că ce frumos câne am (citiț’ ce-au zîs dacă nu credeț’!)! Pen’ că în ăst an am mai mulț’ preteni ca anu’ trecut, țîn mortiș să-l arăt și lor pe Lăbus al meu, uite-așa, să vadă și ei ce câne frumos am și cu ce mă laud! Iote-l pe Lăbuș:

Ie că am câne fain? Am, să-m’ trăiască, mulțămesc, și-al domniilor voastre!

De un’e îl am? Cum de un’e? Iote, mi l-a adus băiatu-al mare, Ion îi zîce, al lu’ nea Doru Călătoru, ăla de-i marinar la Constanța, nu-l știi? Da mă, ăla, ăla! Ei, știa di la mine că n-am câne și-aș vrea unu, c-al bătrân cânele, mi-a murit tăiat de tren săracu și mi-a adus pe Lăbuș de pe-acolo, cân’ a venit pe-acas’ pi la ai lui.

Cică să pripașisă pe puntea vaporului pe care iera Ion ăsta, (Călătoru, de!), ei, și cât îi zîua de lungă, al dracu cățălandru, îi înnebunisă pe biețî’ marinari cu lătratu’ lui! Cică l-au țînut ei pe vaporu’ ăla câteva raite (sau curse, cum le zîc marinarii ăia) da’ cân’ au tras vaporu’ la mal acolo-n Constanța, l-au debarcat. Ar fi murit bietu’ cățăluș călcat de-o mașina ori tranvai, de nu s-ar fi milit de el al lu’ Călătoru și să mi-l aducă mie. Cum dracu-l botezasără marinarii pe vaporu’ ăla al lor, io nu știu da’ io i-am zîs Lăbuș, cum îl chemasă și pe stră-stră-stră-stră-stră-stră-stră-stră-stră-strămoșu’ cânelui de mi l-a tăiat trenu’. Ei, cân’ mi l-a adus marinaru’ al lu’ Călătoru, Lăbuș era tot atât de frumos ca acu’, numa’ c-avea amândoi oichii buni, și-avea ș-un smoc de păr în creștetu’ capului. Lăbuș a fost al dracu’ de mic, da’ nu așa, al dracu’ rău de tot! Păi să vă zîc cum de-a rămas chior Lăbuș! Trecea p’in fața cășii mele moș Vasîle Floștomoc, ăla de-are casa mai sus de Gelu lu’ Flocea din Valea lu’ Calu. Așaaa, trecea cum vă spusăi, moș Floștomoc pín dreptu’ porțî’ mele ș-al dracu’ câne, ăsta, Lăbuș al meu, ce credeț’? Păi nu rupsă frate lanțu’ de sări gardu’ cât îi de nalt și să-nfipsă cu colțî-n curu’ bietului om? Zbiera mă frațîlor bietu’ moș Flostomoc ca din gură de șerpe can’ jigodia asta de Lăbuș al meu smucea-ntr-o parte și alta cu fălcile bine-nfipte-n curu-i, că de durere, bietu’ om, mă iertaț’, să pișasă-n nădragi. Nu-ș’ cum dracu-a putut moș Floștomoc să să răsucească și l-a pleznit cu ciumagu’ pe Lăbuș în cap, lângă oichi, sau dracu’ știe, tomna-n oichi! Ei, numa’ atunci și-a scos cânele fălcile din curu’ lu’ Floștomoc, cân’ l-a pleznit ăsta peste oichi. A rupt-o Lăbuș la fugă-n obor schelălăind, cu oichiu’ atârnându-i din gaura din care-l podidisă sângele șiroaie. Cânele ca cânele, da’ nici moșu Floștomoc n-arăta prea bine. P’in față, nădragii uji pân’ la genunchi de pișat, și-n spate, nădragii rupț’ în cur, o bucă sfartecată de nărodu’ de Lăbuș, și-o pata de sânge cât toate zîlele-n jos, pân’ spre călcâie. Ei, am sarit de-a-n fuga că mă speriasăm și io can’ l-am vazut pe bietu om plin ca dracu de sânge, si-am strigat la muiere să-mi aducă o treanță, ceva, să-i pun omului un’e-l sfârtecasă potaia de Lăbuș. Mi-a adus muierea, auz’ frate, tomnai peșchiru’ cusut de muma, Dumnezau s-o ierte, ăl de l-am purtat de ginere! Nu i l-aș fi pus moșului la cur că-m’ parea rău de peșchir, da’ … l-am pus pân’ la urmă că prea-l podidisă sângele din bucă pe moș, și-apoi cânele nu era al meu? Ce să mai zîc, tărășenia dracu’ cu moșu’ dup’ aia! I-auz, cică să-i plătesc trei sute de lei c-a dat doctorului să-i coase buca, și să-i cumpăr și-o păreiche de nădragi noi, c-ăia de i-a rupt Lăbuș erau nădragii lui ai buni cu care mergea dumineca la biserică ori la vreo nuntă ori botez, că de nu, cică-mi face procest și mă trambalează p’in judecăț’! Aaaa, iera pornit răăău pe mine Floștomoc, v-o zîc pe-a dreaptă, nu i-aș fi dat atâta porcoi de bani nici de-al dracului! Am cercat io să-l rog c-o pereiche de nădragi de-ai mei, purtaț’, e drept, da’.. a vrut moșu? N-a vrut al dracu, ce să vrea? Ce să fac? Sa scap de el, i-am dat pân’ la urmă doo sute de lei și-un bănicior de grâu și i-am loat și nădragi noi dintr-o pravalie de la oraș.

Ei, că ma luai dracu cu vorba, dădui dintr-una-ntr-alta și nu vă spusăi și de Lăbuș al meu, ce-am pățît cu el. Cân’ am intrat în obor, năcăjit de ce-i făcusă moșului, ieram chitit să-i crap capu’ cu săcurea jigoditului de câne, da’ cân’ l-am vazut schelălăind, tăvălindu-să pe jos de durere și cu oichiu scos, m-a apucat așa o mila de iel, de numa! Ma frate, de nu l-am înjurat pe moș Floștomoc de-mi baschiurasă așa cânele, mă, de nu l-am injurat, de toate neamurile lui și alta nu! Noroc că nu putea să mă măi audă că-l dusăsă acas’ la iel unu’ c-o căruță. Ce să fac frate să-i măi aline bietului câne de durere? “Pune-i tuică”- m’ zîce muierea. Fugii în pimniță și loai un toi de țuică de prune de-a tare și-o aruncai în gaura aia un’e avea Lăbuș oichiu’. A mai schelălăit el ce-a mai schelălăit, pân’ la urmă a tăcut. Ei, atunci l-am loat de lanț și l-am dus la Vasîle-al lu’ Barbu lu’ Castravete. Deștept băiat Vasîle ăsta! A făcut liciu’ la oraș de-a ieșit doftor de animale la noi în sat! Ei, m-a pus să-l țîn de bot pe Lăbuș să nu-l muște, și c-o forfecea de-aia mică, i-a tăiat cânelui ața aia de-i măi țînea oichiu’. “Și-așa o să rămână? Cu gaura-n locu’ oichiului?” l-am întrebat io pe doftoru’. “Lasă bă nene că-i pun io ceva de juri c-așa l-a făcut mă-sa”, mi-a zîs ăla. Păi n-a loat (bă tată, n-ai crede!), n-a loat o bilă albă din plastic de-ăla, cu care să juca nepot’-su, copilu’ soră-sii, i-a desenat cu pixu-albastru un oichi și i-a-nfipt bila-n gaura lu’ Labuș. “Vez’ că samănă cu-al’ lant oichi?”-m’ zîce doftoru’. “Samănă!”-i răspund io. Ei, sămăna pe dracu’, nu sămăna, da’ cel puțîn… avea Lăbuș doi oichi, asa cum îi avea, îi avea, aia-i!

Iote că-mi amintii acu’: de-abia mi-l adusăsă Ion al lu’ Călătoru (marinaru’,de!) și vream să-i meșteresc o cușcă. Aveam io câteva blane p’in pod, d-alea de brad da’.. crez’ că m-a lasat muierea să le cebăluiesc? Nu m-a lasat, că zîcea că dac’ o muri vr’unu’ de-al bătrân, ori de-al meu ori de-al ei, cu ce-i mai facem tronu’? Ei, n-a vrut, n-a vrut, ce să-i fac? Am găsît p’in pod un televizor mare, veichi și strîcat și ce crez’ că mi-a puiat p’in cap? Să-i fac cușcă lu’ Lăbuș al meu din televizoru’ ăla! I-am scos toate elea din el cu tot cu geamu’ ăla de vedea imaginea, și… gaaata cușcaaa! Al dracu’ câne, îl vedeai în televizor și cân’ durmea, și cân’ lătra și cân’ îsi lingea…, mă iertaț’, de, ca cânii: aia! Care cum intra-n oboru’ meu și-mi vedea cânele la televizor, râdea să moară nu alta. Ei, da’ nici Lăbuș nu să lăsa, că odată să repeza la ăla să-l rupă. Îl scăpam tot io de Labuș, că zău, n-aveam chef să mai cheltui alț’ bani pe nădragi! Acu-i bătrân Lăbuș și-i mareee de nu măi încape-n televizor da’… a dracu’ jigodie de câne, cân are chef să latre, tot în televizor să baga! Mă, și latrăăă… Ei, pasă-mi-te, crede el că numa’ din televizor îl aude lumea lătrând! Așa o fi, nu zic ba, da’ chestia-i că nu-m’ mai deschide nima poarta de frica cânelui meu, sau cine știe, să nu-l mai vadă oamenii dracu’ cât de frumos ieste Lăbuș!

Măi acu’ ceva timp, mi-a zis doftoru’ Vasile-al lu’ Barbu lu’ Castravete, că Lăbuș ăsta al meu, chit că-i bătrân, cic-o mai duce cel puțîn doi ani și ceva! O fi așa sau n-o fi, Dumnezău știe, da’ io m-am hotărât să-m’ măi iau un câne mic, să nu rămâie curtea goală de-o muri Lăbuș. Ce credeț’ că i-a puiat muierii p’in cap? “Hai omule, ‘m zîce, găsăște-mi mă un cățăl de rasă că de javre de-al ca ăsta m-am cam săturat!” Dracu’ știe, îi dădui dreptate muierii și vorbii la tilifonu lu’ frate-meu cu Gelu, cu fiu-su bre, care-i la o școala mare de advocați p’in Cluj, și-m’ promisă copilu’ că-mi aduce-un câne bun, de rasă. S-a tînut de cuvânt nepotu-meu Gelu: mi-a adus tocma’ di la Cluj, un cânișor de-ăla pitic, crăcănat și bondoc și i-a pus muierea numele…Poloboc! Credeam că măcar asta-i câne mai de Doamne-ajută… da de unde! Al dracu’, cân’ lătra Lăbuș, lătra și-ăsta micu’, Poloboc; cân’ urla Lăbuș la lună, urla și Poloboc. Lătra Lăbuș mai gros, ăsta micu’, la fel! Ei, și colac peste pupaza, un’e credeț’ frațîlor ca-i place să latre lu’ Poloboc? Aț’ ghiciiit, tot în televizor!

Bă frațîlor, o fi el Lăbuș bun în curte că-i rau, latră și-mi păzăște conacu’, da’ iote: din cauza javrei ășteia, îs certat cu toț’ vecinii, de nima nu-m’ mai vorbeste’ că-i mușcă al dracu’ câne, pe toț’ de cur! Nu știu, o zîce muierea ce-o zîce, da’ io m-am hotărât: asară a trecut Călătoru-al bătrân pi la mine și mi-a zîs că vine iar fiu-său Ion marinaru’ pe-acas’. Ei, cic-ar sta trei zile și pleacă-napoi la Constanța. Iote, îl dau pe Lăbuș să scap dracu’ de el că m-am saturat de-așa câne! Să-l suie dracu’ ori pe-un vapor, ori să-l lase bagabont p’in port, că ăsta, la casă de om nu merită să șadă! Poa’ să-l ia și pe potaia aia mică de Poloboc cu el, că io, de-acuma, mă jur: futu-i muma-n cur ăluia care și-o măi loa așa javre de câni pe bătătură! Am zâs! Asta mi-e crucea, zău!

Pe sfârșit, io vă zâc zău, că oareșce asemuire a Derbedeului (vorba lu Vania!) cu potaia asta de Lăbuș, nu-i decât o-ntâmplare. M-aț’ crede, nu m-aț’ crede, asta ie: luațî-mi caii di la bicicletă!

Hai, vă pup pe toț’ pretenii mei pe portofel, mai ales pe: Meetsun, Mesterul Manole, Gmxul, Blogatu, Neliniștitu, Bogdan Onin, Gabriela Savitsky, Aura Georgescu, Vania, Teo Negura, Gabriela Elena, Mirela Pete, Ana Usca, Theodora, Clipe de Cluj, Shayna, Rokssana, Ilarie, Hai ca se poate, Pătrănoiu Dana, Popa Țeapă, Ring of Gyges, Gorj Exclusiv, Ovidiu Popescu,Narcis Daju