Din punct de vedere matematic, nimicul este ceva ce tinde la zero sau, mai putin, ceva ce tinde la minus infinit.
” Nimicul e-n toate,
E-n cele ce sunt…”
ca sa parafrazez un vechi poet prolecultist, stiti care…
Nimicul este searbad, nu ne aduce nimic nou, suntem inconjurati pretutindeni de nimic, suntem condusi de nimic, industria romaneasca este patronata de nimic, agricultura - de nimic, cultura romaneasca, arta moderna este promovata in exterior de nimic si de niste NIMENI, sportivii olimpici romani care aduc in tara medalii sunt ajutati de un mare NIMIC cu…lacrimi si cu…nimic.

Periodic avem mariri inflationale de preturi urmate de cresteri salariale…de nimic. Tot romanul (aproape), dupa plata facturilor la intretinere, apa, curent, gaze si ratele la banci, se uita-n portofel si vede… nimic.
Nimicul ne patroneaza viata, peste tot suntem inconjurati de nimic iar romanii cu o cultura indoielnica, prefera nimicul: toata muzica romaneasca de calitate este data la o parte, fiind preferat nimicul- manelele care-ti polueaza urechile pe strada, in troleu, la strand, la munte, la mare, la vecin, “muzica” data la maxim, cu ostentatie.

Avem batrani cu pensii jenante care au construit totul in tara asta iar noi, ca recompensa si recunostinta, (si aci ma refer la conducatorii nostri- oameni de nimic) le dam aproape nimic, desi ei ne-au dat totul sa ne creasca si sa ne educe.
Sunt oameni in tara asta care mananca aproape nimic, in buzunare- nimic.
Toti suntem patronati de acest NIMIC: unii il au in cap, unii in buzunare, altii in stomac, altii in garaj, altii in pat, altii in inimi dar cei mai fericiti sunt cei care, din punctul de vedere al sanatatii, n-au nimic- adica sunt sanatosi. Inchei dizertatia mea despre nimic, urand tuturor prietenilor mei sa aveti TOTUL, dar NIMIC boli, NIMIC saracie si NIMIC necazuri.

Casa strălucea de curăţenie. Pereţî’ ierau proaspăt varuiţ’ iar in hodaia Ioanii, care nu iera podită pe jos cu scînduri, pămîntul fusăsă spoit cu balegă de vacă iar de jur imprejuru’ pereţîlor, Nicolae trasăsă o dungă albă, cu bidineaua. În soba cu plită, din caramidă, lemnu’ de cer ardea, troznind şi împroşcînd cu scîntei. Pe plită, într-un tuci mare, de fontă, fierbeau cartaboşii şi toba, iar în gura sobii, pe jumate înăuntru, o oală mare de pămînt, pîntecoasă, cu două mînere, ( mînuşi, cum le zîcea Ioana), cu tăciuni de jur împrejur, fierbea cu sarmale, cu o bucata mare de slănină de-asupra.

Să-nsărasă afară, zîua să micisă, da’ cu vreo doo ore-nainte, femeile terminasără de fiert piftiile şi le pusăsără in strănchini, cu cate-o bucata, doo de şoric, coadă sau guşă di la porc in fiecare, in beci, să nu-ngheţe afară. De dimineaţa, încă di la patru, Rusanda şi Ioana să sculasără şi muiasără aluatu’ pentru pîne şi colaci, şi aloatu’ de cozonaci şi l-a lasat să crească pe lîngă sobă, la căldură. În timp ce aloatu’ de pîne si cozonaci crşstea, Ioana făcu şi vreo zece turte mari, pregătite toate pentru cine le-ar calca pragu’. Nicolae încinsăsă bine cuptoru’ sa fie pregătit pentru copt.

Pi la ora şapte de dimineaţa, Nicolae a ieşit în poarta cu doo coşuri mari de mere şi nuci, pregatit să vină copii în colindeţ’. Plecau din dreptu’ lu’ Codin şi primeau colaci, nuci, mere. Cîte un gospodar ieşea şi cu cîte o găleată, doo cu vin şi împărţa cu paharu’, măi ales oamenilor mari care însoţau copii mici. Un pîlc mare de copii şi caţiva oameni mari, apărură gălăgioşi, urînd “la mult ani” Le împărţî la toţ’ mere, colaci şi vin, iar la ai mari, ţuică fiartă în ceşcuţe mici. Copii mulţumeau şi plecau mai departe, ajungînd la alălalt cap al satului. Nicolae intră în casă.
Au copt cinşpe cozonaci mari, în tăvi mari, rotrunde, cu marginile ondulate. Pentru Rusanda, ăsta era primul Craciun în casa lu’ Nicolae şi voia sa-i dea şi o veste dar nu stătusără sînguri de loc az’, prinşi cu treburile. Toţ’ ierau rupţ’ de obosală, brătăcisără cu treburi cît e zîulica de mare, fiecare cu-ale lui. Deşi femeile să ocupasără de mîncare, Nicolae avusăsă destule de făcut: spărsăsă lemne să ajunga cel puţîn pînă după Sfantu’ Ion, ba încins de doo ori cuptoru’, ba la spart gheaţa di pe colacu’ fîntnii şi pi lîngă ia, să nu alunece careva, ba măi căra apa la femei, ba rîni la vite şi la cei doi grăsuni, le dădu să mănance, ce măi, nici iel nu stătusă locului toata ziua. În hodaia Ioanii mirosa a Craciun, a sarmale şi cartaboşi fierţ’. Nicolae sîmţî un gol in burtă si-i veni apă-n gura, da’ asta ie, iera Ajunu’, post, şi nu să făcea ca tocmai acu’ să să dedulcească.

- Nicolae mamă, du-te tu mamă si vez’ ce mai face focu’ în hodaia voastră să nu treacă de tot. Mai bagă doo lemne în sobă.
- Da mamă, mă duc!
- Nicolae, poţ’ sa te culci că esti obosît. Într-o juma de ora termin de fiert cartaboşii şi vin să mă culc şi io, zîce Rusanda.
- Da’ nu mai aveţ’ treabă cu mine?
- Nu, culca-te mamă!
- Noapte buna mamă!
- Noapte bună, sa trăiesti, dragu’ mamii!

Usa hodăii lor, a lui si a Rusandii, dădea din tindă, iar in odaie, iera o ţîră măi răcoare decît în hodaia ailaltă, a Ioanii. În hodaie mirosa frumos, a rufe proaspăt spălate şi a gutui, care ierau înşirate în fereşti şi pe masă. Nicolae deşchisă usiţa sobii şi băgă doua lemne scurte, de cer. După sobă, pe tăpşan, Rusanda pusăsă pe o bucata de hîrtie, la căldură, sămanţe de dovlete de-al alb, turcesc, să să usuce, pentru a fi puse în pămînt, la primăvară. Pe zi, copsăsă un dovlete mare şi-l curăţasă de sămînţe. Pe perete, de-asupra patului,iera un covor ţăsut, cu romburi roşii şi negre ce compuneau alte romburi, în mijlocu’ lor ierau tradafiri mari, galbini. Covoru’ iera făcut de mama Rusandii şi i-l dădusă Codin de zestre.

În partea de sus a covorului, la mijloc, dintr-un tablou mare, iel şi Rusanda zîmbeau fericiţ’, ginere si mireasă: iel, in costum negru, şi cu cravata la gît, peste un guler de cămasă alb, cu mărginile uăor îndoite, ca domnii de la oraş iar ia, îmbracată gorjeneste, cu ie, poale şi cătrinţe, cu voal mare, alb şi la gît cu mărgelele albe , pe care i le cumparasă Nicolae din bîlci. Nicolae, cu musteaţa subţîre, în furculiţă, şugubăt, pe-o parte, cu privirea spre Rusanda. Rusandi-i şezusă bine mireasă iar în poză, zîmbetu’ de copil şăgalnic ‘i scosăsă în evidenţa gropiţăle din obraji şi din bărbie. De su’ voal, pe frunte, ‘i ieşisără zulufii de păr cîrlionţat. Nicolae zîmbi uitîndu-să cu drag la Rusanda in poză.

Intre uşă şi sobă, în stînga, la perete, iera lada de zetre dată iei de Codin, tata-sau, şi fusăsă a mamii iei. Iera o ladă veche, din lemn de nuc, sculptată cu cercuri şi romburi, iar din loc în loc, avea ţinte galbine de alamă, lucioase şi doo mînere mari, pe-o parte şi alta, tot de alamă. În dreapta uşii, în colţ iera dulapu’ mare, de lemn de nuc, lăcuit, adus de mama iei de zestre, lu’ Codin, tata-sau. În iel, Rusanda păstra straiele lor ale bune, pe umeraşe făcute de Codin, cum le ţîn cocoanele di la oras. Nicolae desfacu patu’ şi să băgă su’ plapuma groasă , de lînă.

Uşa scîrtîi uşor, şi în deschizatura iei, apăru capu’ Rusandii:
- Nicolae, nu te rugai, hai sa mîncăm o ţîră!
- Nu mi-e prea foame Rusando, zîsă Nicolae.
- Ba, mie mi-e foame, da’ daca nu mănînci, nu mănînc nici io! Hai, vii?
- Vin acu!
Nicolae sări din pat şi-şi trasă pantalonii pe iel, bocancii pe picioru’ gol şi intră in hodaia ailaltă. Ioana pusăsă în strănchini, ciorbă groasă de făsui, prăjită cu ulei, de post. Ioana lo o turtă ne-ncepută, o lo-ntr-o mînă şi
cu-ailalta-i făcu cu cuţîtu’ aşa, pe deasupra, semnu’ crucii, apoi tăie cîteva felii mari. La mijlocu’ mesii a rotunde, pusăsă o stranchină mai mare, plină-oichi cu zamă rece, de varză, scoasă mai înainte din putină.

Nicolae să aseză, toţ’ spusără rugăciunea, abia mişcînd buzăle, să închinară şi incepură să mănînce cu poftă. Loau cu lingurile de lemn din strănchinile de făsui, apoi loau o lingură de zamă rece, sărata, cu uşor gust de cimbru.
- Rusanda, mai vrei mamă fasui?
- Nu, mama, saru’ mîna pentru masa!
- Eu aş mai vrea o tîră mamă, zîsă Nicolae.
Ioana-i umplu stranchina.
- E prea multa, mamă!
- Doamne, zîsă Ioana, şi ieu sa nu vă rog cu mîncare, vă culcaţ’ flămînji!

Terminară de mîncat. Îşi făcură cruce şi să ridicară di la masă.
- Saru’mîna pentru masă!
- Să vă fie de bine mamă! Hai, mergeţ’ de vă culcaţ’ că-i tîrzîu. Noapte bună!
- Noapte bună mamă!
Ieşiră în tindă. Geru’ să muiasă şi parcă să măi incalzîsă o ţîră. Pe pămantu’ negru, îngheţat, cădeau primii fulgi de zăpadă, mari, uşori ce se spărgeau foşnind uşor, în pete mari, albe.
- Nicolae, uite, ninge! Ninge Nicolae, să bucură Rusanda ca un copil. Avem zapadă de Craciun! Uite, ninge măi tare! Ninge, ninge!
- Ninge Rusando, da’ hai in casă ca uite cum să făcu pielea pe braţăle tele, ca la curcă! Copil mic ce ieşti, zîsă Nicolae pupîndu-i obrajii.

“ Copil mic, auz’ la iel, de-ar şti iel…”, gîndi Rusanda zîmbind săgalnic, in colţu’ gurii.
Rusanda să dezbrăcă şi-şi lo cămaşa de noapte a lungă, aia de i-o dădusă Ioana în prima iei noapte la Nicolae, apoi să băgă înfrigurată in pat lîngă Nicolae, punînd capu’ pe pieptu’ lui. Sîmţa în ureiche o vînă pe pieptu’ lui, bătînd cu putere şi răsuflarea lui ce devenea tot mai regulată şi rară.
- Nicolae, Nicolae, rosti ia în şoapta.
- Hm, facu Nicolae, gata să-l ia somnu’. Ce-i Rusando, vrei o ulcică de apă? Ţ’-aduc acu’!
- Nu mă, ursulică, vreau să-ţ’ spun ceva, zîsă ia alintîndu-să.
- Ce-i mă, ingeraşule, zîsă şi iel alintînd-o la rîndu-i.

- Ma Nicolae, spusă ia de data asta grav, cre’ c-am rămas …grea!
- Stăi că nu-nţăleg!
- E şi greu de înţăles ursulică prostuţ ce ieşti, am rămas borţoasă mă, am un copil in burtică. Acu’ înţălesăşi? Offf, ce bărbat am şi ieu, nu ştie nimica!
- Rusando, tu glumeşti, de unde ştii?
- De unde, de neunde, iote ştiu! Nu ştii nici atîta lucru mă ursulică, nu mi-au venit…musafirii!
- Eiii, să prinsă Nicolae, avînd o strălucire-n oichi.
- Cînd trebuia?
- Acu’ vreo zăce zîle, ba unşpe! Nu ţ’am spus că nu ieram sigură, da’ acu’ îs.

Brusc, lu’ Nicolae i să umplu oichii de lacrimi de fericire.
- Rusanda mea, fetiîa mea, ingeraşu’ meu, al creţ şi frumos, zîcea Nicolae pupîndu-i si pleoapele, si nasucu’ cîrn, şi gropiţăle din obraji şi bărbiţă, iar pleoapele şi…şi nu să măi sătura s-o pupe.
Rusanda-i răspundea la sărutările lui precipitate, sîmţînd ca inima–i bate năvalnic, să-i sparga pieptu’.
- Mulţumesc Rusando pentru daru’ tău, acu-n prag de Craciun, copilu’ nost’, rodu’ dragostei noastre, îţ’ multumesc! Ăsta-i cel mai frumos dar pe care mi l-a facut cineva!
Rusanda, sîmţîndu-l încintat, îl rugă impăciuitor:
- Gata Nicolae, hai să ne culcăm că-i Ajunu’, ie pacat…acu!
Nicolae îşi pusă ureichea pe burtica iei întinsa ca o tobă, încercînd să audă ceva.

- Hai mă, că nu auz’ nimica acu’… măi ie pînă atunci…hai culca-te, stăi să pun capu’ pe pieptu’ tău… aşa…
De-odată, afară să auzî la poartă:
“ Steaaaaua sus răsaaaare,
Caaaa o tainăăăă mare… “
- Primiţ’ steaua? Hăiii, hăăăi!
- Primim, primim, hai, veniţ’ in curte copii, spusă Ioana voioasa, hai poftiţ’ !
Vro cinşpe copii şi măi mari şi măi mici, îşi făcură loc pe poarta rămasă descuiată pentru iei anume. Nicolae şi Rusanda îşi aruncară cîte-o haină în spate şi ieşiră în tindă să-i colinde copii. O fetiţă cu opincile măi mari ca ia, iera ţînută de mînuţă de fratele iei de vro zăce ani. Începură să cînte cu glasuri cristaline. Unu’ măi mare avea o stea mare, împodobită cu poleială prinsă pe un băţ înalt. Cîn’ copii terminară Steaua, Nicolae coborî la iei şi le dădu bani, iar Ioana le imparţî mere le toţ’ copii.
- La mulţ’ ani! Săru’ mîna, urară copii şi plecară la alţî’.
- Să creşteţ’ mari măi copii!

Nicolae închisă poarta după copii, apoi intră in casă. Sa dezbrăca şi intră in pat, lîngă Rusanda care să cuibări la pieptu lui. ‘I lo somnu’ fericiţ’, lipiţ’ unu’ de altu’, unu-n braţăle altuia, de parcă ierau o sîngură fiinţa.

( va urma )

Cam la o saptămînă după ce să loasără, Nicolae s-a dus la prăvălie să cumpere nişte gaz de lambă. Acolo, la o masă, şedea şefu’ de post, dom’ plotonier major Ciucă, dom’ primar Ion Popescu şi domnu’ invăţător Gheorghe Leuştean şi discutau ceva aprins. Nicolae, care terminasă doi ani de şcoală normală, iera considerat în sat un băiat deştept. Nu odată, consăteni de-ai lui, veneau sara la iel să le scrie sau să le citească vreo scrisoare, să le scrie vreo petiţie sau altceva.
- Să trăiţ domnilor, salută respectuos Nicolae.
- Aaa, Nicolae Gorun, să trăieşti flăcăule! Nu bei o ţuică cu noi, să stăm o ţîră de vorbă?
- Nu, mulţumesc, nu obişnuesc, da o bragă rece parcă aş bea, că-mi e cam sete, spusă Nicolae, vrînd să plătească braga.
- Lasă Nicolae, fac io cinste c-o bragă! Domnu Ghiţă, pune dumneata un ţap cu bragă băiatului, spusă domnu’ învăţător.
Domnu Ghiţă, prăvălieşu‘, adusă un ţap cu bragă şi-l pusă în faţa lu Nicolae, pe masă.

- Ei, Nicolae, zîsă şefu’ de post, ai mai fost zîlele eştea pe la oraş mă, ai măi cumpărat vreun ziar?
- Nu, dom şef, n-am măi fost, da’…ce s-a-ntîmplat?
- Băi băiete, am cumpărat şi io un aparat de radio ca al lu’ domnu’ Leuştean şi toată noaptea am ascultat la iel. Vai de mama noastră! De geaba ne-am declarat ţară neutră anu’ trecut, în 39, că Rusia ne-a răpit din trupu’ ţării, Basarabia, nordu’ Bucovinii şi ţinutu’ Herţii! Vai de ţărişoara asta a noastră şi… colac peste pupăză, pierdurăm şi o parte din Ardealu’ nost’!
- Gigurtu, prim-ministru nostru, a spus la radio, continuă învăţătoru’, că Romania tre’ să facă sacrificii teritoriale pentru a-şi justifica politica pro-germană. Gigurtu, la întîlnirea cu Hitler, a acceptat arbitraju’ ăstuia, retrocedînd Ungariei 44.000 de kilometrii pătraţ’, inclusiv Cluju’. Ba, a măi cedat şi Bulgariei 8.000 de kilometri pătraţ’-Cadrilateru’… zda măsii de trădătoru’ dracu’, iertaţ’ că nu mai pot să m-abţîn…
- Domnuţ învăţător, măi încet domne, zîsă şefu’ de post uitîndu-să speriat în jur. Dăm dracu’ de necaz!

- Şi cum domnilor, întrebă Nicolae, le-am cedat fără luptă?
- Fără luptă Nicolae, fără luptă, fără să tragem un foc de armă, răspunsă învăţătoru’. Acu-n iunie, Romania a primit ultimatum din partea ruşilor să evacueze imediat şi necondiţionat Basarabia şi Bucovina de nord.
- Păi da, de asta au căpătat ungurii curaj, cîn’ au văzut ce repede au cîstigat ruşii teritoriile noastre, zîsă primaru’, au căpătat curaj şi au cerut şi iei revizuirea graniţelor. Acu să vedem, că Germania şi Italia au hotărît ca Romania şi Ungaria sa-şi rezolve problema p’in negocieri şi s-au întîlnit la Turnu-Severin, da’ nu s-au înţăles. Rămînea ca totu’ să să hotărască pe cîmpu’ de luptă.
- Asta nu ar conveni Germaniei, ca in zona noastră să fie război, spusă Nicolae.
- Exact, pe neamţ îl interesază numa’ grîu’ şi petrolu’ romanesc, şi aci să fie pace. Pace le trebuie lor, nu război, să ne poată mulge!

- Şi atunci ce-i de făcut?
- Ce să fie, Nicolae, spusă învăţătoru’, tot neamţu’ hotărăşte! Az’, ministru’ de externe, Mihail Manoilescu şi ministru’ de externe ungar, sunt convocaţ’ la Viena, împreună cu nemţî şi italienii să hotărască, iar în ţară, este convocat Consiliu’ de Coroană de catre Carol al doilea. Dumnezău măi ştie cum va fi! De-abia aştept să aud desară la radio! Nicolae, vii desară la mine să ascultăm? Eii, da’ stai frate că te-ai însurat acu’! Ia-o şi pe Rusanda cu tine. Vii?
- Vin domnule învăţător! Mulţumesc de invitaţie! Vin cu Rusanda, acu io mă retrag că m-aşteaptă cu gazu’, să trăiţ’!

Nicolae plecă îngăndurat acas’. Îi povesti şi Rusandii ce aflasă la prăvălie. Rusanda nu prea înţăleasă ia tot, da înţăleasă totuşi că nu-i bine de loc în ţară. Iera prima dată cîn’ îl vedea aşa îngîndurat pe Nicolae.
Cîn’ Nicolae şi Rusanda ajunsără la domnu’ Leuştean, învăţătoru’, în odaia a bună di la drum a căşii lui, ierau o sumedenie de bărbaţ’ care aşteptau comentînd evenimentele, să să transmită la radio. Zavaidoc cînta un cîntec de petrecere, da’ ei nu prea aveau chef de muzică. De-odată, muzica să opri brusc şi să auzî la radio: “ Cosiliul de coroană convocat de Maria-Sa, Carol al II-lea, regele Romaniei, sub ameninţarea de către Germania a ocupării întregii ţări, a admis arbitrajul Germaniei şi Italiei, cu majoritate de voturi (19 pentru, 10 contra, şi o abţinere), în schimbul garantării de către Germania şi Italia a noilor graniţe”. Muzica se reluă la radio. Oamenii ierau nedumeriţ’.

- Cum adică? Ce-nsamnă asta?
- Ce să-nsemne, pierdurăm şi Ardealu’, răspunsă Nicolae posomorît.
- Aşa-i, zîsă şi învăţătoru’ cu tristeţe,îl pierdurăm. Fraţîlor, ne aşteaptă vremuri grele. Cum le măi cîştigăm noi înapoi, şi cînd?
- Curînd, da’ numai p’in luptă, spusă Nicolae cu luciri în oichi.
- Aşa-i, zîsă şi învăţătoru’. O să miroase a praf de puşcă fraţîlor! Odata şi odată să va întregi trupu’ ţărişoarei noastre!
- Să dea Dumnezău, don’ţ’ător, spusără toţ’ in cor, închinăndu-să. Noi plecăm, scuzaţ’ deranju’! Bună sara!
- Bună sara oameni buni!, Nicolae şi Rusanda, voi măi rămîneţ’ o ţîră!

Oamenii plecară unu’ cîte unu’, urănd noapte bună gospodarilor.Cîn’ plecară toţ’, dascălu’ le zîsă:
- Măi copii, eu şi soţia mea, v-am învăţat carte şi ne sunteţ dragi, aţ fost copii cuminţ’ şi buni la carte. Ne-am bucurat cîn’ am auzît că v’aţ căsătorit amîndoi, de altfel, vă potriviţ’. Sunteţ tineri, frumoşi şi harnici. Cîn’ faceţ nunta?
- În prima duminecă a lu’ octombrie, răspunsă Nicolae, să iese vinu- al nou!

- N-aţ’ vrea ca ieu şi nevastă-mea să vă cununăm, să vă fim naşi?
- Cum să nu, domnule învăţător, ne-aţ’ face o mare cinste, răspunsă încăntat Nicolae. Aşa-i Rusando?
- Da, Nicolae, nici nu ştii căt mă bucur!
- Bine mă copii, suntem bucuroşi să vă fim naşi, ştiţ’ că ne-a murit un copil de mic, eram sînguri, acu avem nu un copil, ci doi!
Domnu’ învăţător şi doamna, îi îmbrăţişară pe Nicolae şi pe Rusanda cu dragoste.
- Mîne sară o să trec cu soţia pe la voi, să discut şi cu Ioana, să plănuim cum să ne organizăm, să măi discutăm şi noi!
- Da, dom… naşule şi naşă, vă aşteptăm bucuroşi! Saru-mîna naşule, săru-mîna naşă!
- Să trăiţ’ finilor, noapte bună!

( va urma)

Ieşi-n tindă şi să uită, da’ Nicolae nu să văzu pintre iei.Tinerii trecură măi departe, la vale, pe şuşa, pînă can’ nu să măi auziră şi să făcu iară linişte. Să dusă-n hodae şi să băgă în pat. “ Doamne, cine mă pusă să-l las sîngur? Ei, da’ nu puteam să stau cu iel, că iera şi iel, ca baeţî’ cu o fată, cu fata lu’ Codin. S-a făcut băiat mare de-acu’, numa’ bun de-nsurat, mînca-l-ar mama, parcă ieri iera un ţînc ce sa ţînea de fusta mea pe oriunde mergeam” gîndi Ioana zîmbind.

De-odată-l auzî pe Pripas, cînele lor, bucurîndu-să p’in obor şi poarta scîrţîind uşor. Răsuflă uşurată, Nicolae al iei să întorsăsă acas’.
- Nu-ţ’ fie frică, nu muşcă, iel recunoaşte oamenii buni. Pripas, fii cuminte! Ia-o p’ici.
“ Cu cine o fi venit acas’ Nicolae al meu?, gîndi Ioana sărind iute din pat si întinzînd repede cerga pe pat. Să dusă la lambă şi-i dădu fitilu’ măi mare. Auzî paşii lu’ Nicolae, grei apasaţ’ pe duşumeaua tinzî’ şi alţî’ mărunţ’ uşori, ca de copil, odata cu-ai lui. Uşa să deschisă la perete si apăru Rusanda, ruşinată şi fîstîcită, condusă uşor, de Nicolae, cu o mînă pe-un umar al iei.

- Hai, intră Rusando, că de-acu’, asta-i şi casa ta! Hai, poftim!
- Saru’ mîna, rosti abia auzît, Rusanda.
- Sa trăiţ’ mamă, rosti Ioana nedumerită, uitandu-să di la unu’ la altu’.
- Mamă, noi ne loaram, de-acu’ Rusanda-i nora dumitale, spusă Nicolae cu emoţie in glas.
- Vă loaraţ’? Ce sa zîc, mamă, dacă între voi ezigstă dragoste şi vă iubiţ’, io nu mai pot zîce decît să fie într-un ceas bun! Să vă dea Dumnezău tot binele din lume, mamă! Să v-ajute Dumnezău, zîsă Ioana cu lacrimi in oichi şi cu glasu’ tremurat.

O cuprinsă pe Rusanda in braţă şi o pupă de doua-trei ori, apăsat pe frunte, ca pe fata iei. Cu ailaltă mînă, il imbrăţişă şi pe Nicolae al iei, şi-l pupă pe frunte.Ii ţînu pe-amîndoi in braţăle iei, preţ de cateva clipe, lacrimile şiroindu-i pe faţă şi să-nalţă înc-odată pe fîrfuri, pupîndu-i iar pe fiecare, cu dragoste.
- Nicolae, mamă, ia tu sticla aia de ţuică şi ceşcuţele elea de pămînt di pe poliţa de sus, ca io n-ajung, să inchinăm, că-i o zî mare pentru voi şi pentru mine!
Nicolae turna ţuica in ceşcuţe şi-şi loară cate una-n mînă:

- Sa trait’ mamă, să vă dea Dumnezău sănătate, şi… bine ai venit Rusando, fata mamii. De-acu’ asta-i şi casa ta, frumoasa mamii, zîsă Ioana, sărutînd-o din nou pe frunte. Mă, daaa’… Codin… ştie de voi?
- Nu, zîce Rusanda, aproape plîngînd.
- Nu plînge Rusando, zîsă Nicolae, nu plînge că dimineată, mergem la nea Codin si-i spunem. Asta este!
- Lasă mamă, că merg şi io, că aşa-i frumos, să discutăm omeneşte, ca-ntre cuscrii. Acu’ mergeţ’ in hodaia a bună, di la drum să vă hodiniţ’ o ţîră, că sunteţ’ obosîţ’ şi voi, că dimineată, ei, acu-i dimineaţă, peste două ceasuri, mergem la cuscru Codin. Hai, linişteşte-te fata mamii, că toate să rezolva cu timp şi cu rabdare. Hai să vă aştern patu’.

Le aşternu patu’ în hodaia a bună, ‘i dădu fetii o camaşă lungă de-a iei, nepurtată,, din lada iei de zestre şi ieşi uşor pe uşă, cu lamba în mînă, urîndu-le somn uşor. Pusă lamba-n cui, in hodaia iei, şi să dădu gînditoare-n pat. Iera bucuroasă că Nicolae-i adusăsă o noră după placu’ iei, da’ sîmţa o strîngere de inimă cîn’ să gîndea cum va fi discuţia cu Codin. “Ei, o să vedem dimineată!”, gîndi ia, luînd-o somnu’.
Ioana, vorbisă cîteva luni cu Gligore-al iei, da’ parinţî’ nu vrusăsără s-o dea după iel, vrusăsără s-o dea după baiatu’ unui negustor bogat di la oraş, care venisă şi în peţît la iei. Ioana nu vrusăsă, că-l indrăgisă pe Gligore, da’ ai iei tot o bătea la cap să-l ia pe ăla. Ioana i-a povestit lu’ Gligore toata tărăşenia, iar Gligore, de teamă că o pierde pe Ioana, a furat-o fără ştirea părinţîlor iei. Parinţî’ Ioanii au fost supăraţ’ pe iei, nici la nuntă n-au venit, dar, cîn’ s-a născut primu’ lor nepot, Nicolae, de dragu’ lui, s-au impăcat cu tinerii.

Dimineaţa , pi la ceasu’ opt, opt şi ceva, tustrei mergeau pe şuşa, îndreptîndu-să spre casa lu’ Codin. Tinerii mergeau ţînîndu-să de mînă în faţă, tăcuţ’, iar Ioana, in urma lor, mergea gînditoare: “ Cum ne-o primi Codin, acu’ că i-am loat fata fără voia lui?”
Baba Frusîna mătura pi la poarta căşii iei, şi-i privi curioasă pe toţ’ trei:
- Bună zîua, da’ un’e mergeţ’ Ioană, aşa de noapte?
- Bună zîua, dodă Frusînă, io-te la împlimbare, i-o tăie Ioana scurt.
Doda Frusîna, intră-n obor înciudata ca Ioana nu-i spusă un’e merge.
Ajunşi in sfîrşit la poarta lu’ Codin, îl văzură rînind la vaci, îngîndurat.
- Codine! Codinee!
Codin tresari, intoarsă privirea spre iei, infipsă furca in grămada de bălegar şi să dusă spre iei:
- Intraţ’ că-i descuiată poarta! Poftiţ’ înăuntru! Hai poftit’ în tindă! Mărie, adu trei scaune şi hai şi tu incoace, că măi sunt doo la masă!

Măria, nevasta de-a doa a lu’ Codin, adusă trei scaune din hodae şi le aseză pi lîngă masă.
- Luaţ’ loc. Cu voi nu discut acuma! Hai, spune Ioană!
- Codine, uite, copii ăstia ai noştri s-au plăcut şi az’ noapte s-au loat. ştiu că n-au făcut cum să cădea, da’ ce sa-i faci, acu’… au făcut-o. Ne cunoşti Codine, suntem oameni gospodari, n-am fost niciodată de rîs în sat, suntem oameni cu frică de Dumnezău, de altfel ca şi tine şi… Măria… şi… venii la tine să le dai încuviinţarea copiilor ăstora să să căsătorească.
- Ce să mai zîc Ioană, io-m’ propusăsăm pentru fata asta a mea, să să mărite aşa cum trebe, cum e datina, da’ daca ea… Ce mai, asta e…daca o făcură cum nu trebe…asta e…! Cu Nicolae am avut o vorbă asară, io ieram o ţîră cam “ciupit” da’ ţîn minte totu’, ce i-am zîs şi ce mi-a promis şi iel. Ei, n-o făcură cum trebuia…da’ acu’…ce dracu’ să măi zîc…şi io am furat-o pe mumă-sa, Dumnezău s-o ierte! Ce să măi zîc? Io am fost cel mai bun pretin al omului tău, al lu’ Gligore, Dumnezău să-l ierte, a fost un om de ispravă, cum sunteţ’ şi voi, tu şi Nicolae, şi io v-am apriciat dintotdeauna.
- Ce să facem Codine, că după moartea lui, numai io ştiu cît de greu am dus-o, l-am loat pe Nicolae din şcoala normala, am mai vîndut di p’in curte, da’ am ieşit la liman, muncim cinstit, n-am fost de rîs în sat şi n-am cerut nimic di la nima… Acu’…cu copii noştri, ieu aş zîce…

- Ioana, ce-ai zîce tu, zîc şi ieu…să le fie de bine şi să trăiască-mpreună cum au hotărît iei.
La auzu’ vorbelor lu’ tată-său, Rusanda izbucni in plîns, să ridică şi-i pupă mîna. Codin, cu lacrimi în colţu’oichilor, îmbraţişă fata, pupînd-o cu gingăşie pe frunte:
- Ei, lasă, nu măi plînge că nu să cade. Ia vino şi tu, hoţomanule ‘ncoace, tu, care mi-ai furat fata, zîsă Codin rîzînd şi-l imbrăţişă şi pe Codin, bărbăteşte, cu dragoste. Şi… casă de piatră mă, copii! Cuscră, să ne trăiască copii sănătoşi, împreuna, cum au vrut iei, zîsă Codin, imbrăţişînd-o şi pe Ioana.
- Sa te audă Dumnezău, Codi… cuscre, adică…să fie cuminţ’ şi să să iubească. Din partea mea o să aibă amîndoi tot ajutoru’ şi dragostea mea!
- Ştiu, cuscră, că de-aia-s de-acord cu iei…Ei, Mărie, ia adă tu muiere un vin rece di la beci să ne cinstim cu tinerii ăstia ai noştri şi cu cuscra! Vez’ că tîlvu’-i dupa usă, în cui, acolo, la beci! Nicolae, de-acu’ ieşti şi tu copilu’ meu, tată, la una cu Rusanda. Casa mea-i deschisă oricînd pentru tine şi pentru cuscra şi io o să vă ajut întotdeauna cu tot ce-am să pot. Desară o sa vin să aduc zestrea fetii mele!

- Nea Co… tăticule…nu e nevoe…ieu o vreau doar pe ia, fără nimic!
- Ştiu mă, ştiu…cum ie, ca şi io am fost tînăr şi n-o vream decît fata, adicătelea pe muma Rusandii, da’ nu să cade , că pleacă şi ia din casa unui părinte… nu din…
- Hai noroc, zîsă Măria veselă, care de-abia umplusă paharele.
- Noroc mă, copii tatii, casă de piatră…cu sănătate, noroc cuscră, să ne trăiască tinerii, ură Codin, emoţionat.
- Noroc, cuscrule şi cuscră, noroc să le dea Dumnezău şi nouă pi lîngă iei!

- Io-te bă că nu mai poate ţîne, ie moartă de beată, rîdea unu’, bătîndu-şi genunchii cu palmele şi încovoindu-să tot de rîs.
- Naşule! Naşuleee! Bă naşule băăă! Hai că tu ieşti naşu, acu te nimerii!
- Nu, nu-s ieu, mai umblă pe=aci că-l găsăşti!
- Naşuleee! Iote-l frate, îl găsîi acu’ , zisă muierea naşului. Eee, nu ieşti nici tu? Mergem mai departe atuncea!
- Măi caută, măi caută, zîsă naşu’, prăpădindu-să de rîs.
- Mă nene, ştii ceva? Io-l dau iacă-cui de naş, că nu-l găsăsc să dau cu puşca, îţ’ dau dumneata curcanu’, da’ dacă mă pupi, uite icea, pe obraz, aşa nu vez’ nici un curcan di la mine!
- Ba să te pupe dracu’, ce, vrei să am netrai cu muierea mea pentru o cocoana frumoasa ca tine?
- Pupo, mă odata, să ne dea curcanu’ ăla, zîsă naşa în hohote de rîs.

Naşu’ îşi pupă deştiu’ arătător şi-l pusă pe obrazu’ “muierii”, care aseză in sfîrşit curcanuţ in faţa naşului. Naşu’ începu dăruirea tinerilor miri. După strigarea darului, mulţ’ nuntaşi plecară acasă dar rămasără destul de mulţ’ tinerii la horă.
- Tu măi rămîi Nicolae, mamă, distrează-te şi tu cu ai tineri, zîsă mamă-sa Ioana, privind cu înţăles spre Rusanda. Rămîi, că io plec acas’ cu leliţa Măria a lu’ Vasîle a lu’ Căţălu. Distracţîe frumoasă, copii!
- Săru-mîna, tanti!
Apoi, încet, către Nicolae, îngrijorată:
- Să ai grijă mamă, dacă-i scandal, să nu te bagi să păţăşti ca tată-tău, Gligore! Îm’ promiţ’?
- Da mamă, n-ai nici o grije!
O petrecu pe Ioana pînă la poartă. Cîn’ să întoarsă, nea Codin, din uşa beciului, îl strigă:

- Mă Nicolae, ia vino tu tată pînă la mine!
- Da, nea Codine, să trăieşti!
- Şi tu măi băiatule! Stăi cu mine o ţîră icea, pe scaunu ăsta! Ia ulcica asta cu vin!
- Mulţumesc, io nu beau, nea Codine, nu obişnuesc!
- Ia tată, să dăm noroc doar. Noroc!
- Să trăieşti nea Codine, zîsă Codin abia muindu-şi buzele in vinu’ din ulcea.
- Nicolae, tată, io am fost al măi bun prietin al răposatului tau tată, am copilarit, am făcut şcoala şi am luptat impreună pe front, în 918. A scăpat săracu’ nevătămat di pe front, să-l omoare apoi derbedeu’ ăla. Asta i-a fost soarta, ce să faci! Acu’ văd că vorbeşti cu fata mea. Mă bucur de asta, pentru că am văzut că ieşti un om de nădejde, ca Gligore, tată-tău! Da altceva aş vrea să-ţ’ spun io ţîie… Mă, ţîie-ţ’ place de fata mea?
- Da, nea Codine, ‘mi place mult de tot!
- Mă bucur de asta. Ce te rog io pe tine… Nicolae, fata mea a fost năcăjită că a crescut fără mumă, cu mumă de-a doua, ştii bine, nu a fost ca muma iei bună şi n-aş vrea să-şi bată nima joc de fata mea. Mă înţălesăşi? Dacă ţîi la ia şi ia la tine, luaţî-vă, dacă nu, măi bine las-o în pace, că n-aş vrea să mă facă de rîs, să-m’ facă copil din flori pe bătătura mea, inţălesăşi?

- Da, nea Codine, da ‘ să ştii că noi încă nu…
- Mă, înţălesăşi, insistă nea Codin uşor afumat, înţălesăşi acu’ ce vreau io să-ţ’ spun ţîie? Promiţ’ că o iei?
- Da nea Codine!
- Nea codine, nea Codine… tăticule, băăă! Nu-s împotriva voastră dar luaţî-vă cum trebuie! Hai du-te la Rusanda că te aşteaptă!
Năucit de discuţia cu nea Codin, Nicolae să dusă la Rusanda şi o lo de mijloc, de data asta fără sfială şi intrară in horă, alături de Mitel şi Lucica. Iera atît de mare înghesuială în horă că să loară toţ’ tinerii de mijloc.
- Ce-ţ’zîsă tata, Nicolae?
- Las ca-ţ‘ spun io, îi spusă Nicolae, măi încolo-ţ’ spun!
In timp ce juca, îl văzu pe nea Codin plecînd acasă spre poartă. Acesta intoarsă capu’, îi căută privirea lu Nicolae, să salutară şi ieşi pe poartă.

Măi jucară o horă de mînă, după care, hotărîră să plece şi iei acasă. Mitel şi Lucica, plecară cu iei odată. Amîndoo perechi mergeau inlănţuite, ţînîndu-să de mijloc, în linişte. În faţa lor, la cîteva sute de metri, să auzau rîsete şi chiote ale tinerilor ce mergeau spe casă. Mitel să opri la casa Lucichii:
- Sa fiţ’ cuminţ’ bă! Salut, noapte bună!
- Da, mă, suntem, spusă Nicolae, deranjat de gluma lu’ Mitel.
Nicolae şi Rusanda mergeau in tăcere, un sîngur trup, o sîngură suflare. Capu’ iei să odihnea pe umăru’ lui, iel avînd obrazu’ pe creştetu’ fetii.
Deodată, să opriră, o-ntoarsă uşor spre iel, să-mbrăţişară strîns lipiţ’ unu’ de altu’ şi buzele lor se uniră intr-un sărut ce părea să nu să măi termine. O sută de metri pînă la poarta iei, îi făcură in trei sferturi de oră, oprindu-să la fiecare zăce paşi să să sărute.

Ajunşi la poarta fetii, şezură la poartă, pe bancă, cu mînile şi trupurile îngemînate, sorbindu-şi unu’ altuia răsuflarea, minute întregi, uitînd să măi şi respire. Nicolae, sîmţî că-şi pierde capu’ şi n-ar măi rezista ispitei, călcîndu-si promisiunea dată lu’ nea Codin.
- Rusando, te las să te culci, merg şi ieu acas’, zîsă Nicolae sărutînd-o ca pentru ultima oară.
- Nu, măi stai, te rooog zîsă fata atîrnîndu-să de iel.
Nicolae o lo de mînă, sa ridicară di pe bancă, şi începură să să plimbe, cu opriri dese să să sărute. O loară încet, îmbrăţişaţi, pe uliţa din stînga căşii Rusandii, pînă ajunsără în spatele căşii iei, unde ierau cîţ’va pruni si o căpiţă mare de fîn. Şezură jos, lîngă căpiţă, rezemaţ’ de ia, privind luna mare şi strălucitoare. Caru’ mare să vedea undeva în dreapta, pe ceru’ împovărat de stele.

- Ce ţ’-a pus tata, Nicolae?
- Ce să-m’ spună, să am grijă de tine! Rusando, tu-mi ieşti dragă…şi… te iubesc… mult de tot…
- Şi ieu, Nicolae, încă de acu doi ani, de can’ aveam cinşpe ani, da tu nu mă băgai în samă… ieram prea mică…
Să îmbrăţişară din nou, cu patimă, mînile lor încolăcindu-să, strîngînd fiecare corpu’ celuilalt, strivindu-şi piepturile, sorbindu-să unu’ pe altu’. Era ca un vis, o beţie ce-i cuprinsăsă pe amîndoi, mînile lor umblînd în neştire, căutîndu’să, încolăcindu-să, intrînd pe su haine, pe piele, dezbrăcînd, îmbrăţişînd. Su claru’ lunii, doo trupuri albe, ca de marmoră, stăteau strîns lipite, încleştate, ca doo statui. Atunci, să avură pentru prima oară, unu’ pe altu’, pe vecie, martori ai unirii lor, fiind luna mare, gălbuie, şi un nuc bătrîn, ce străjuia împrejurimile din vîrfu’ coastii.

- Nicolae, hai, du-mă acas’ că mă omoară tata, zîsă Rusanda abia înăbuşindu-şi plînsu’.
- Nu, Rusando, acu’ ieşti a mea, suntem uniţ’ pentru totdeauna. Te duc acas’ la mine. Mă vrei de bărbat?
- Da, te vreau, te vreau, te vreau… zîsă Rusanda sărutîndu-l pe oichi, pe gură, pe frunte. Te vreau, iesti al meu, ia-ma la tine!

Lăutarii să opriră brusc din cîntat şi după o clipă, incepură să cînte primirea. Toate capetele să intoarsără spre poarta să vadă cine mai sosăşte. Un barbat falnic, cu păru’ pe spate, măi lung, cu musteaţa groasă, răsucită. “ Aristica Schileru ”, sa auziră şoapte printre nuntaşi. Iera Aristică Schileru, fruntaş PNŢ Gorj, fiu’ lu’ neica Dincă Schileru, fost deputat ţăran de Gorj, proprietar de mină şi moşii, ctitor de biserici şi şcoli, om cu trecere pi lîngă regele Carol I. Dinca Schileru, fusăsă un barbat falnic, cu nu prea multă ştiinţa de carte, da’ multe femei ierau amorezate de iel iar lui i-a placut să să poarte îmbrăcat frumos. Astfel, intr-un atelier propriu, a gîndit şi făcut un costum bărbătesc popular gorjenesc, foarte frumos, care, a inceput a să purta în tot Gorju’ şi i să zîce şi acu’, costum schileresc.

- Bine v-am găsît fraţîlor!
- Sa trăiţ’ domnu’ Aristică, strigară mesenii inchinînd cu ulcelele cu vin.
Cumnatu’ de mînă îl întampină pe domnu’ Aristică cu plosca şi îl invită să şadă lîngă naş. Pe poarta deschisă, apăru Rusanda si Lucica, o prietenă a iei, iar in spatele lor, Mitel, fost prieten de joacă de-al lu’ Nicolae. Cand îl văzu şi pe Mitel alaturi de Rusanda, Nicolae sîmţî că să surupă pămîntu’ su’ iel, da’ să linişti cîn’ îl văzu c-o cuprinde de umeri pe Lucica. Nicolae sări-n sus şi strigă:
- Aici, vino aici Mitele!

Rusanda păşea timidă alături de Lucica, conduse grijuliu de Mitel. Dupa ce-i salută, Nicolae le arată locurile din dreapta lui şi le făcu semn să şadă.
- Saru’ mîna tanti, rosti Rusanda roşie ca racu’.
- Să traiesti, fetiţa mamii, aşezaţî-va aci lîngă Nicolae că sunteţ’ tineri toţ’!
- Saru’ mîna, zîsără Mitel si Lucica.
- Să trăiţ’ frumoşilor, să trăiţ’!
- Ioana-l văzu pe Nicolae imbujorat iar pe fată, cam fîstîcită, mîncîndu-să amandoi din oichi şi sîmţî ca-i creşte inima-n piept pentru Nicolae al iei. Ierea de-acuma muiere mai bătrînă şi sîmţîsă că-ntre iei e aprins focu’ dragostii.

Vreo zece muieri, cu sorţuri albe-n brîu, peste cătrinţe,veneau cu tipsii mari, de pămînt, încărcate cu trandafiri, cartaboşi calzi de porc, plătăgele, castraveţ’, şi ceapă verde şi le aşezau pe mese, in faţa nuntasilor, aşa, de-o gustare. In urma lor, barbaţ’ cu coşuri mari, puneau pe mese felii groase de turtă, caldă, aburindă, acu’ scoasă din cuptor. De-odată, muzica-ncetă. Naşu’, în capu’ mesii, se ridică-n picioare, cu o ulcea de vin in mînă şi ură mesenilor (şi in special lu’ domnu’ Aristică Schileru ) bun venit. Le ură tinerilor casatoriţ’ casă de piatră, apoi slobozî masa, urîndu-le tuturor pofta bună. Lautarii, ca la un sămn, incepură să cănte de petrecere iar nuntaşii să aşezară la masă, incepînd să mănînce. Nicolae şi Rusanda, umăr la umăr, inghesuiţ’, schimbau cuvinte-ntre iei, numa’ de iei auzîte.

Muierile, îndemînatice, strînsără tipsiile goale di pe mese şi adusără strănchini mari, cu ciorbă de gîsca, cu steluţe de grăsime şi direasă cu ou.
Alţî’, coplectau mesele cu turtă. Măi incolo, peste masă de Ioana, un moş, plîngea de să scutura cămaşa pe iel. Lumea-şi dădea coate şi rîdea.
- Ce-are nea Traian, leliţă, di ce plange, întrebă Ioana pe-o baba de-alături.
- Dă-l dracu’, că-l lo vinu’ de cap şi-şi aminti de ta’su. Aşa face cîn’ să îmbată, zîsă baba morfolind o bucată de carne din ciorba între gingii.
Sticlele de rachiu mergeau din mînă în mţnă, să formasără grupuri- grupuri, vorbeau cu glas tare, incercînd să acopere cîntecu’ lautarilor. Măi încolo, un moş cu un picior de lemn, povestea pentru a nu ştiu cîta oară alora care voiau sa-l asculte, cum işi pierdusă iel picioru’ in luptele di la Marasesti.

Cîn’ strănchinile să goliră, muierile adusără strănchini cu sarmale si piftii. Moşu’ care plînsăsă de ta’-su, începusă să-i zîcă unei văduve de vreo cincizăci de ani, porcării cu tîlc.
_ Nea Traiane, ‘i zîsă Ioana, nu să cade să vorbeşti măscări din astea in faţa tinerilor astora! Dă-o dracu’ că dumneata eşti om bătrîn!
Moşu’, pus la punct de Ioana, tăcu, da-nciudat, işi măi turnă vin in ulcea şi-l dadu peste cap fără suflare. De-odata, toropit de beutură, capu-i căzu pe masă. Lăutarii incepură o sîrbă îndrăcită. Lumea incepu să chiue.

Trei barbaţ’ să ridicară di la masă şi să dădura intr-o parte, unde socru’ mare, aranjasă locu’ de jucat, să prinsără de umeri şi-ncepură să loveasca mărunt pămantu’ cu opincile, chiuind şi şuierînd de-ţ’ zvîcneau ureichile. Dupa trei ture de horă, primu’ o chemă pe muierea lui lîngă iel, al din coadă, flacău, chemă şi iel fata lui. De-acuma puteau intra şi femeile-n horă.
- Nicolae, jucăm mă fetele?
- De ce nu, jucăm Rusando?
In loc de răspuns, fetele sa ridicară in picioare, trecură ajutate de baieţ’ peste banca pe care şezusără şi să-ndrepatară cu toţî’ spre horă. Să-nlănţuiră de umăr, tus’patru, începură să joace, la început potolit, da’ la o intorsătură a sîrbei, lăutarii zîsărără mai cu foc, iar tinerilor li să dezlegară picioarele. Nicolae juca frumos, îl invaţasă muma-sa Ioana de mic, p’in casa, dupa patifon, iar Rusanda incerca să facă aceleaşi inflorituri la pas ca iel si chiar reuşea.

Ioana, cu oichii inlacrimaţ’, privea mîndră la copii: “ Doamne, ce frumoşi sunt, cum să potrivesc şi…uite, să potrivesc şi la joc. Mînca-i-ar mama pe iei, dragii mamii! Doamne, de-ar avea norocu’ s-o ia pe fata asta a lu’ Codin!“.
Lăutarii, osteniţ’ de-atîta cîntat în mijlocu’ horii, încheiara sîrba. Tinerii veniră la masă imbujoraţ’ şi asudaţ’ şi să aşezară la locurile lor. Între timp, femeile strînsăsără masa şi-ncepusără să aducă bucaţ’ mari de friptură de porc şi de viţăl pe tipsii.

( va urma )

Nicolae cumpară cîte doo păpuşele de turtă dulce şi bomboane cu nucă pe care le împărţî Rusandii si lu’ Iliuţă. Fata, roşie-n obraji, rosti un “nu trebuia” timid şi, la insistenţele lu’ Nicolae, le pusă in trăistuţa din păr de capră ce-o avea de gît. Alături, o ţărancă tînără, rumenă-n obraji, vindea brînză măruntă de vaci, lapte şi turtiţe mici de unt, puse intre doo frunze de viţă. Loară de aci cîte trei turtiţe de unt, cînd Rusanda văzu măi încolo, un bărbat cu haine de oraş ce avea pe o tarabă, tot felu de pînzeturi, si stofe. Îşi cumpără de aci nişte stămbiţă frumos înflorată să-şi facă o rochie, ca fetele de la oraş.

Măi încolo, pe jos, pintre picioarele oamenilor, vedeai tot felu’ de mărunţîşuri: sîte şi ciurele,curăţători de porumbi, piepteni de os, fieruţe de prins păsărele, fiare de călcat cu cărbuni, plăci de patifon, oale şi ulcele de Oboga şi Găleşoaia, strănchini, baniţe, joagăre, tesle şi cuţîtoaie, topoare şi coase, furci şi greble, placi de patifon, ruşeli pentru fete, pamblicuţe, agrafe de par, opinci, tăbliţe de scris pentru copii, condeie, darace şi ţăsale şi cîte şi măi cîte.
Măi in fund, pe cergi mari, ierau grămez’ mari de grîu şi porumb.
- Cu cît dai bănicioru’ de grîu nene?
- Un pol, zîsă ţăranu’.
Avea acas’ pui mici, care nu puteau mînca boabe de porumb.
- Zîci că nu măi poţ’ lăsa din preţ? Nu? Bine, iau trei băniciori! Pune în sacu’ asta!

Ieşiră in marginea bîlciului, la căruţă şi pusă sacu’ in ea.
- Măi stăm Rusando? Aş vrea să cumpăr un baibarac mamii, pentru la iarnă că acu-i măi lesne! Tu te pricepi măi bine ca mine, vii cu mine să-l alegem? Iliuţă, rămîi tu la căruţă, că venim repede, da?
- Da nea Nicolae!
Ajunsără lîngă un ţăran care, pe o bară sprijinită pe doi pari, avea agăţate o sumedenie de baibarace de dimie şi iţari şi veste schilereşti şi cojocele din blană de oaie, fără mîneci, frumos inflorate.
- Mama -i cît tine de ‘naltă, da’ măi groasă in talie. Care crez’ că i s-ar potrivi ? Ăsta?
- Nu, e prea mare! Hai să-l vedem pe ăsta, zîsă Rusanda.
- Ia pune-l pe tine! Uite, e o ţîră lărguţ, însamnă că de mama-i numa’ bun!
- Da, pentru tanti e tocmai potrivit şi are croială frumoasă!
Nicolae plăti ţăranului şi plecară de mînă spre căruţă. O ajută pe fată să urce şi-i făcu loc in faţă, pe blană. Lo hăţurile cu nădejde in mîni şi plecară încet, mergînd cu grijă, să nu lovească vreun ţăran, ba cu sacu-n spate, ba cu un purcel, ba cu un noatin.

În sfîrşit, ieşiră din bîlci şi scăpară de toată hărmălaia şi gălăgia aia.
- Zîci că după prănz ne-ntîlnim la nuntă?
- Da, zîsă fata fîstîcindu-să.
Îi lo din nou mîna într-a lui, şi nu-i măi dădu drumu’ pînă în dreptu’ căşii Rusandii. O ajută să coboare din căruţă, reamintindu-i:
- Ne întîlnim la nuntă, da Rusando?
- Da, la revedere!
- Pe curînd, Rusando!
- Sănătate nea Nicolae!
- Să trăieşti Iliuţă!
Nicolae dădu bice cailor. Iera fericit, parcă plutea. Îi plăcea mult fata lu nea Codin. Nu mai iubisă nici o fată pînă acuma. Mergea pe blana căruţî’, floierînd un cîntec vesel. Lumea cu care să întîlnea, îl privea mirată, nu-l măi văzusă nima floierînd.

Ioanii îi plăcu baibaracu’, îl îmbrăcă şi-i venea ca turnat. Drept mulţămire, îl pupă pe Nicolae pe frunte, şi-i zîsă:
- Nu măi veneai mamă, credeam că uitaşi că trebuie să mergem la nuntă!
- Nu uitai mamă, mă bărbieresc şi mergem.
Nicolae scoasă dintr-o cutiuţă de lemn, briciu’ rămas de la Gligore, tată-său, să bărbieri, să clăti cu apă rece, apoi să ştersă cu un peşchir curat.
- Nicolae, uite ici hainele ale noi. Îmbracă-te, că mă îmbrac şi ieu. Hai că întîrziem şi ne aşază în coada mesii.
- Uite-acu, mamă!

Nicolae, îmbrăcat cu iţari schilereşti şi cămaşă inflorată, cu răuri, desfăcută la piept, cu chimir de piele şi pantofi negri in picioare, se căznea să îndrepte un ciuf pe frunte. Îl frecă cu podu’ palmii şi dădu cu pieptenu’. Acu fu mulţumit.
- Ce băiat frumos are mama, mînca-l-ar mama! Tot aşa iera şi tată-tău cîn’ ne-am loat, zîsă Ioana ştergîndu-şi o lacrimă din colţu’ oichiului.
- Ei, acu iar începi? Las’ că şi matale eşti frumoasă, eşti cea măi frumoasă mamă din lume!
- Linguşitorule ce ieşti!
Ioana să îmbrăcasă cu hainele iei ale bune de Paşti din cufăru’ iei de zestre: ie, poale şi cătrinţe, brăciri la brîu şi pe cap, o cîrpă albă, lungă, de borangic. În picioare îşi lo opincile iei , nepurtate, croite de omu’ iei în anu cîn’ a murit.
- Di ce nu iei pantofii mamă?
- Nu pot Nicolae mamă că am umblat numa’ desculţă şi nu mă sîmţăsc bine în iei. Opincile-s uşoare, cu estea am crescut! Hai să mergem!

Ieşi pe poarta căşii, cu Nicolae de braţ păşind ţanţoşe p’in prafu’ şuşelii.
- Un’e mergeţ’ Ioană, la nuntă?
- La nuntă Genico, la nuntă!
- Să vă distraţ’ sănătoşi!
- Să te-audă Dumnezău Genico!
Ajunşi la poarta ginerelui, lăutarii îi văzu, întrerupsără cîntecu’ şi incepură să le cînte primirea. Cumnatu’ de mînă, incins în diagonală cu un peşchir şi cu o ploscă în mînă, cu o batistă cusută de mîna miresii, legată de ia, le ieşi în cale, le ură “ bun venit ” şi le dădu să bea.
- Noroc şi ceasu-al bun, să trăiască tinerii! Casă de piatră!
- Bine aţi venit, poftiţ’ la masă, intraţ’ p’icea, îi invită cumnatu’ de mînă.

( va urma )

Ioana-i turnă băiatului apă şi să spălă pînă-n brîu de prafu’ şi sudoarea de peste zî. Mîncă ceva pe fugă şi-şi lo apoi o cergă şi un căpătîi şi să sui sus în podu’ şoprului să să culce in fînu’ cosît intr-un alt loc, zîlele trecute. In pod, iera răcoare, plăcut şi fînu’ mirosa frumos, de te ameţa. Stelele clipeau vesel pe cer, iar luna nouă lumina ca zîua. Frunzăle din nucu’ din spatele şoprului, foşneau aşa plăcut in adierea vîntului iar de undeva din grădini, să auza cîntece de răcănei şi de greeri.Cîte-o boare de vînt aducea miros imbătător de regina-nopţî’, iar o pasăre de noapte cînta undeva măi departe, p’in dealu’ cu pruni.

Işi umplu plămînii cu aeru’ răcoros al nopţî’ şi, in gîndurile lui, începu să-şi faca încet, încet, loc, fata lu’ Codin, Rusanda. Parcă pînă acuma, nici o fată nu l-a năucit aşa, ca Rusanda. Şi-au spus puţîne cuvinte, da’ privirile lor şi-au spus multe. Adurmi tîrzîu, spre miezu’nopţî’, cu Rusanda in gînd, apoi şi în vis. Alergau in vis, pe cîmpu înverzît, desculţ’, ‘i culegea flori, să sărutau.
Să sculă cînd, o rază de soare, pătrunsă p’intr-o şindrilă ruptă, şi-i atinsă pleoapa.

Sări ca un arc, îşi lo cerga şi căpătîiu’, le scutură de floare de fîn şi coborî scara şoprului. Mamă-sa Ioana, sculată cu noaptea-cap, dădusă drumu’ la păsări in curte şi le arunca boabe dintr-o troacă de dovlete.
Tîlvura de găini, răţă, gîşte, curci şi cîteva cîţe umplusără toată bătătura şi să intreceau care să ciocănească măi intîi din boabele di pe jos.
- Gata, vă dădui destul! Ei, te sculaşi mamă? Nu măi durmişi Nicolae, că-i duminecă, hodineşte-te, c-ai muncit destul săptămîna asta, zîsă Ioana, sorbindu-l pe Nicolae din oichi.
- Nu măi pot mamă, aş vrea să mănînc o ţîră, că vreau să merg p’in bîlci.
- Ia de te spală o ţîră, şi-ţ’ pun!

Nicolae să dusă la fîntîna cu cumpănă di la poartă, scoasă o găleată de apă şi-o pusă în jgheabu’ lung, de lemn. Să spălă cu apă din belşug pînă-n brîu, pufnind şi scuturîndu-să, stropind cu apă in toate părţîle. Intră-n curte unde, Ioana, mumă-sa, îl aştepta cu un ştergar curat pe braţ. Îl privea pe Nicolae ca pe lumina oichilor iei. Rămăsăsă văduvă di la 36 de ani, cînd Nicolae avea 16 ani. Îl dădusără la Scoala Normala la Tîrgu-Jiu, voiau sa-nveţe carte, să să facă invăţător, da’, după doi ani de carte, a venit nenorocirea asta pe capu’ lor, şi ia sîngură nu l-a măi putut ţîne în şcoală.

Tată-său, Gligore, fusăsă om gospodar,
Avusăsă doi cai şi căruţă, două vaci cu lapte, şapte pogoane de pămînt, plug şi grapă, ce mai, om înstărit.
S-a dus la o nuntă, s-a băgat între doi care să băteau şi unu’ l-a înjunghiat in inimă, murind pe loc. Tot greu’ caşii, de atunci, picasă pe Nicolae. El la arat, la sămănat, la prăşit şi la cules, el punea oameni, avea şi o vie pe deal şi vreo treizăci de pruni. După moartea omului iei, Ioana vîndusă vacile, un cal şi trei pogoane de pamant sa-l ţînă pe Nicolae la şcoală. După ce Nicolae să lăsasă de şcoală, încercau să pastreze ce aveau şi să nu măi înstrăineze nimic.

Inhămă calu’ la căruţă şi plecă spre bîlci. Iera încă răcoare. Ieşi din sat. Calu’ tropotea pe drumu’ de ţară, cu plopi nalţ’, umbroşi, de-o parte şi de alta. Bîlciu’ nu iera departe, do’r la zece, doişpe kilometri de sat. Pe la jumatea drumului, văzu mergînd pe jos pe Rusanda şi pe frate’său, Iliuţă.
- Ptruuu! Ho, căluţîlor! Mergeţ’ la bîlci?
- Da, nea Nicolae, la bîlci mergem, zîsă Iliuţă.
- Şi… domnişoara…Tot la bîlci?
- Da, nene!
- Hai să vă iau drumu’ din picioare! Urcaţî-vă în căruţă!

Iliuţă sări sus în căruţă şi o ajută şi pe fată să urce.
- Vino Rusando icea, lîngă mine-n faţă, pe blană!
Îi întinsă mîna fetei şi ea să aşeză lîngă iel, inima bătîndu-i să-i spargă pieptu’.
- De ce-mi zîci nene, vrei să mă sîmt bătrîn? N-am decît 19 ani. Tu cîţ’ ai?
- Aproape 17, zîsă Rusanda cu sfială.
- Pai vez’? Ia să mă tutueşti de-acuma. Da?
- Bine, ne…hm… bine, Nicolae!
- Ei, aşa măi merge.

Fata sîmţa că-i arde palma mînii ce i-o ţînusă Nicolae într-a lui.
- Nea Codin ce face? Rămasă acas’?
- Da, tata-i alergător la nunta băiatului lu’ naşu-meu, Gheorghe al Gichii.
- Ei, da, că-mi zîsă mama, că ne chemară cu plosca şi pe noi la nuntă. Tu mergi la nuntă?
- Da, merg, zîsă fata încet.
- Ce bine-i că… jucăm şi noi o ţîră! Jucăm?
- Jucăm Nicolae, zîsă fata îmbujorată.

Fata-şi sprijinea palmele, pe blana căruţî’. Nicolae mută hăţurile in mîna dreaptă, iar cu stînga, aşa, ca din întîmplare, pusă palma pe dosu palmei fetii, deştele lor împleticindu-să. Să sîmţau atît de bine, şi, parcă, un fior, trecea dintr-o parte într-alta, di la unu’ la altu’. Amîndoi, parcă pluteau, iar caii, sîmţînd hăţurile slăbite, o luară la pas.

Pe locu’ vecin, patru cosaşi din satu’ vecin, trăgeau la coasă, unu-n spatele aluilalt, in diagonală. Pe unu-l cunoştea din copilărie, să scăldau împreună in lacu’ morii, Costică al Floarii. ‘I loasă la coasă nea Codin di la alălalt cap al satului, om gospodar in sat, da’ căruia-i murisă muierea lăsîndu-l cu doi copii, şi’acu avea o muuiere de-a doua.
- Îţ’ veni foame mă Nicolae?
- Îmi veni mă Costică, nu măncaţ’ cu mine?
- Nu mă, c-o să vie şi la noi masa. Termini pîn’ la chindie?
- Termin, termin. Io-te că vă veni şi vouă masa, zîce Nicolae.

Iera fata lu nea Codin, Rusanda, cu frate-su . Fata purta pe cap, pe un oblanic, o baniţă coperită cu un stergar, iar copilu’, o paporniţă grea în mînă.
- Bun lucru la dumneavoastra, le zîsă fata cosaşilor iei. Merge, merge?
- Mulţumim, domnişoară! Musai să meargă, dacă dai din mîni!
Îşi roti oichii şi văzîndu-l pe Nicolae su’ cireş mîncînd, ‘i ură şi lui, ruşind în obraji:
- Bună zîua şi poftă bună nene Nicolae! Ne primeşti şi pe noi la umbra cireşului dumitale?
- Cum să nu Rusando? Poftiţ’, ie loc destul pentru toţ’, zîsă Nicolae, sîmţînd aşa, o căldură în capu’ pieptului.

Rusanda veni în partea ailaltă a cireşului şi, ajutată de Costică ce ajunsăsă la ia măi întîi, pusă jos baniţa grea, apoi oblanicu’ rotund şi uşor turtit de greutatea baniţî’, apoi scoasă din baniţă doo peşchire inflorate, cusute astă iarnă de fată, le intinsă pe iarba cosîtă de Nicolae şi pusă, frumos aranjate , patru strănchini si patru linguri noi de lemn, cumpărate de ia din bîlci, săptamana trecută. Fără a mai scoate oalele de pămînt din baniţă, Rusanda pusă îndemînatică ciorbă in strănchini, cu cîte o bucată mare de carne de pasăre.
- Poftă bună! Luaţ’ şi o ţuică să vă facă poftă de mîncare, zîsă fata scoţînd din paporniţă o sticlă pîntecoasă.
- Mulţumim, zîsără bărbaţî’ in cor, da’… pe căldura asta ne cam moleşeşte…, ei , cîte o gură, aşa, merge!

Îşi plimbară sticla di la unu’ la altu’, urînd noroc gospodinii, dînd cîte o duşcă, apoi începură să mănînce cu poftă ciorba de găină acrită cu cîteva corcoduşe.
- Nea Nicolae, poftim şi dumneata la masă cu noi, zîsă fata ruşindu-să iară.
- Nu, multumesc, tocmai am terminat de mîncat!
- Daa, o ţuică nu bei?
- Nu, nu beau de fel, da’ ca să nu te refuz, oleacă de apa rece din ulcioru‘ ăla parc-aş bea, c-a mea-i boalcă de caldă.
- Cum să nu, zîsă Rusanda repezîndu-să cu ulcioru la Nicolae, şi măi, măi să să-piedece de-un ciot.

Nicolae tresări s-o ajute, da’ nu căzu şi, roşie ca racu’, ‘i dădu băiatului să bea apă rece, adusă di la ştiubeiu’ di su’ coastă. Beu cîteva inghiţîturi de apă pe ţîţa a mică a ulciorului, ‘i mulţumi, iar can’ ‘i dădu fetii ulcioru-napoi, privirile li să întîlniră. Nicolae-i privi albastru’ din oichii şi sîmţî că-l ia valuri-valuri de călduri şi frisoane şi aşa, o sfîrşeală la inimă. “ Can‘ s-a mai ridicat frate fata asta a lu nea Codin, că parcă măi ieri iera un ţîşti- bîşti de fata “?, gîndi Nicolae.

Iera imbracată cu o ie subţîrică, cu mînecuţe scurte, di su’ care ieşeau braţăle delicate, ie, p’in care să ghiceau sînii micuţi,cu poale şi cătrinţă, incinsă peste brîu’ delicat cu brăciri roşii. În picioare avea pantofiori negri, acum prafuiţ’ de colbu’ cîmpului.
O coadă groasă, neagră ca pana corbului, împletită, trecută peste umăr in faţă, îi ajungea pînă la brîu. Pe frunte, zulufii negri, creţi, îi încadrau faţa gingaşă cu oichii albaştrii şi genele lungi, cu sprîncene parcă desenate cu creionu’ si un năsuc carn, o guriţă mică şi cărnoasă. Can’ vorbea, să arătau în bărbiţa ascuţîtă şi in obrăjorii, acum prea îmbujoraţ’, gropiţe ce-i dădea un farmec aparte. Astea-l dădu gata pe Nicolae.

Să priviră cîteva clipe, după care, Nicolae, fîstîcit de farmecu’ fetii, ‘i mul
ţumi pentru apă.
- Ccu…plă…plăcere! Ingăimă fata roşie ca racu’ in obraji, aproape venindu-i să plîngă de ciudă că nu putuse să să ţînă tare-n faţa băiatului.
Nicolae văzu jena fetii şi-i zîsă:
_ Ieu tre’ să termin pîn’ la chindie, scuza-mă şi-ţ’ mulţumesc inc-o dată!
Lo coasa şi-ncepu sa traga cu ia voiniceşte prin fînu înalt şi mirosîtor. Rusanda le pusă cosaşilor in strănchini varză cu carne de raţă şi să aşeză gînditoare in spatele lor. Îl privi pe furiş pe Nicolae, sorbindu-l din oichi şi nu putu să nu observe mînile lui musculoase, incordate de muncă şi pieptu’ păros.

Iera şaten, cu oichii negrii, pătrunzători, inalt,cu sprîncene groase si o mustacioară subţîrică, ascuţîtă la capete. “ Io-te dom-le, are barba ca a mea, cu gropiţă “, gîndi fata zîmbind încăntată. Privirea fetii il ardea ca focu’ pe Nicolae. Să opri, scuipă în palme, mai tragînd cu oichiu’ la fată. Rusanda, imbujorată, strînsă masa, pusă totu-n baniţă şi în paporniţă şi plecă urîndu-le spor la treabă cosaşilori ei. Cîn’ trecu pi langă Nicolae, îi ură şi lui spor la lucru. Nicolae-i mulţumi, să opri din cosît şi, privirile li să-ntîlniră din nou, de data asta mai de-aproape, din oichii lor ieşind scîntei, pecetluind dragostea ce avea să vină.

( va urma )