(Prima parte poate fi citita aici: http://www.neacostache.com/2010/02/22/soarta/ )

S-a scurs un an ca şi cum n-ar fi fost, primul an sînguri, fără mamă, iar de doi, fără tată, un an în care Neluţu a-nvăţat să scrie şi să citeasca, iar sora lui Elena, preocupată zî de zî de grija lui, de casă,de  bunicii bătrani, deşscoală.
Încă din primăvară-şi pusăsă-n gând să termine casa, rămasă neterminată dupa moartea părinţîlor.
- Bunicule, ce mi-ar trebui să termin casa? îl ntrebase atunci pe bătrân.
- E greu tată, voi sunteţ’ copii iar  io-s bătrân, păcatele mele…de bani e nevoie, în primu’ rând… că-n rest, s-ar cumpăra…
- Lasă bunicule, ceva bani mai am io strânşi şi…măi strâng. Ce materiale ne trebe?
- Multe tată: si var, şi năsîp, şi blane de brad pentru bătut pe su’ streşină şi pentru pardosăli… Da’…văd că ieşti hotărâtă!
- Îs hotărâtă bunicule da’… nu’ş ce trebuie şi cât trebuie ca să terminăm casa!
- Mă tată, io nu pot să merg, da’ du-te tu la Matei zîdaru’, hai că-l ştii, ăla de i-a făcut casa lu’ Aurel al lu’ Costică al Floarii…
- Da, îl ştiu, nepoata lui e în clasă cu mine!
- Aşa tată, să vină pi la noi, ne spune omu’ ce trebe, şi scrii tu pe-o foaie că ai măi multa carte ca mine!

A doua zî, o rugasă pe colegă să-i spună bunicului ei, nea Matei, să treacă într-o sară pe la ea. A venit omu-n sara aia. Şi-a notat Elena-ntr-un carneţel tot ce-a zis nea Matei ca i-ar trebui, şi cam cât ar costa-o totu’. Pentru aproape juma’ din materiale, ar fi avut ea bani, şi până-n vară ar mai fi strâns, îşi făcuse ea atunci socoteala. Din pensia de veteran a bunicului şi din pensia lor de urmaşi, cea mai mare parte, Elena o punea la CEC. Păstra bani doar de mâncare şi de curent, şi câte ceva, de cheltuieli mărunte pentru ei, de scoală. Învaţasă să lucreze destul de bine la maşina de cusut, şi sara, după ce-si termina treburile şi lectiile, îşi potolea orătăniile şi le-nchidea-n coteţ, meşterea câte ceva.  La-nceput, transformasă nişte rochii rămase de la maică-sa, Vetuţa, să le poarte pe-acasă, apoi, din nişte pantaloni de-ai lu’ taică-său, i-a făcut să-i vină bine lu’ Neluţu. Tot descusând, micşorând şi cosând la loc, învaţasa şi să croiască sîngură. Pe iarnă, începusă să vină la ea, ba o vecină, ba alta, să-i tragă, ba un tiv la o fustă, ba o bluză, ba o rochie…Elena lucra sara până târzîu şi primea bani, nu mulţ’ dar destul pentru munca ei, cât sî-şi mai rotunjască veniturile din cele două pensii. Cân’ strângea câte-o sută, două de lei şi nu-i trebuiau, Elena-i punea la CEC
Îi zîsăsă Matei zîdaru’ că le mai trebe şi nişte lemne de stejar pentru grinz’, de bătut scândura pe ele-n camere şi-n sală, si vorbisa cu nea Nae al lu’ Ioneci, păduraru’, să-i aducă din pădure. I le-a adus omu-ntr-o sară cu caruţa lui, şi le-a pus la scuteală, su’ streaşină. Nu î-a luat păduraru’ bani decât pe lemne, pentru transport n-a vrut să-i ia.

În urmatoarea duminică,  s-a dus cu nea Aurel, vecinu’, cu caruţa lui, la un depozit în capu’ comunii,  să vadă ce materiale ar putea cumpăra. Aveau var nestampărat şi blane de brad, da’ nea Aurel a zîs să cumpere atuncea varu’ şi să-l stâmpere. L-au pus în sara aia în mijlocu’ oborului, coperit bine cu o prelată de nea Aurel, să nu cumva să plouă pe el. A doua zî, nea Aurel, împreună cu Costel, baiatu’ lui al mare şi-ncă un nene de la el de la servici, au venit dis-de-dimineaţă şi au săpat o groapă mare pentru var, într-un colţ al curţii. După prânz, la marginea gropii, într-un troc, s-au apucat să stâmpere varu’, golindu-l apoi în groapă. Tanti Zoia, muierea lu’ nea Aurel şi cu Elena, apoi a mai venit o muiere de p’in vecini, le căra apă de fântană. Până pe-nsărat, varu’ era stâmpărat. Nea Aurel, a pus la sfârşit vreo trei lemne
de-a curmezîşu’ şi-apoi blane, una lângă alta, să nu cadă cineva sau un porc, o pasare, ceva, în groapa cu var.
În duminica următoare, tot cu nea Aurel, a mers la depozit şi-au adus trei căruşe de blane de brad pentru pardosăli şi asterială. Le-au pus într-o odaie neterminată, chitite, de-a curmezîşu’. Năsip, a zîs nea Aurel că-l aduce el din matcă măi atunci, măi aproape de a să apuca de lucru, să nu-l răspândească ploaia sau păsările p’in curte.

Cât de repede i să păruse Elenei că trecusă anu’! Mâne era serbarea de sfârşit de an, şi până sara târzîu, dupa ce Neluţu să culcasă, Elena a pregătit uniformele pentru a doua zî. Le-a mai dat drumu’ pantalonilor lu’ Neluţu care rămăsăsără un pic cam scurţ’, i-a călcat, apoi a calcat uniformele amândurora, şi a făcut cu cremă pantofii lui şi-ai ei. Toată după masa şi până sara la culcare, Neluţu a învăţat o poezie pe care s-o spună la serbare. Dimineaţa, după ce-au mâncat, Elena şi Neluţu, cu doua buchete mari de flori în mâini, culese din grădinuţa din faţa ferestrei de fată dis de dimineaţă, au intrat cu emoţie în sala Căminului Cultural. Sala era plină de copii, părinţ’ şi bunici, veniţ’ cu toţî’ la serbare, apoi la împărţirea premiilor. Doamna învăţătoare Gugu, i-a făcut semn lu’ Neluţu să urce pe scenă, undeva alături. Copii ieşeau pe scenă, cântau şi recitau, după care, erau aplaudaţi de cei din sală. I-a venit rându’ şi lu’ Neluţu să-şi spună poezia. A ieşit pe scenă, orbit de lumina reflectorului, a închis oichii un pic, apoi…a rămas uitându-se după Elena-n sală, sa-i ceară ajutor. Vocea de alături a doamnei Gugu, s-a auzît suflându-i titlul poeziei. Neluţu, parcă trezît din somn, a-nceput să recite frumos, fără să se încurce, aşa cum repetasă de atâtea şi-at\tea ori, cu Elena acasă. A sfârşit poezia într-un ropot de aplauze, care l-au facut să să fâstâcească, si nemainimerind despicătura cortinei, în râsu’ amuzat al celor din sală, a sărit apoi de pe scenă direct în sală, alergând spre colţu’ sălii şi aşezându-se pe locu’ gol de lângă surioara lui. Dupa o ora şi ceva, în care copii au cântat, dansat şi recitat pe scenă, cortina s-a tras, iar la o masă lungă, încarcată de flori şi cărţi, s-au aşezat învăţătorii.

Au început cu-a ‘ntâia A. Neluţu era la B. Elena ştia că Neluţu învata bine, doar ea fusăsă cea care îl ajutasă tot anu’ la teme şi era încredinţată că Neluţu va lua premiul doi. Era o fetiţă în clasa lui, foarte inteligentă, mult mai bună, credea Elena, decât Neluţu. Elevii alergau fuga pe scenă, îşi primeau diplomele şi cărţile, apoi coborau fericiţ’ în sală, la parinţ’. Neluţu să foia pe scaun nerăbdător să-nceapă să-i strige şi pe cei din clasa lui:
- Stai mă, neastamparatule, îi zîsă Elena cu aşa zîsă asprime. Uite, să ridică doamna Gugu!
- Premiul întâi, se atribuie la doi elevi: Vasile Rodica şi… Cornea Ionel!
- Hai, du-te, îl îndemnă Elena pe Neluţu să alerge spre scenă.
Inima-i bătea năvalnic în pieptu’ Elenei, lacrimi mari, de fericire,
brăzdându-i obrajii. Neluţu, coborî de pe scenă cu teancu’ de cărţ’, flori şi diploma-n mână, îmbujorat de emoţie, cu coroniţa pe cap, puţin lărguţă, gata sa-i cadă-n jos, peste urechile un pic clăpăuge. Toţ’ oamenii din sală, copii şi părinţ’, cu privirile aţintite spre cei doi fraţi îmbrăţişati, îi aplaudau pe amândoi parcă.
- Bravo mă ciufulitule, eşti deştept mă frăţioare, mama şi tata ar fi fost mândri de tine, îi zîsă Elena cu vocea gâtuita de emoţie şi plâns, dându-i un bobârnac pe năsucu’ cârn al lu’ Neluţu, apoi sărutându-l încă o dată pe obraji.
- Hai să ieşim că până vine rându’ clasei mele, mai durează!
Au intrat mai târzîu în sală. Elena a luat premiu’ III. În anu’ trecut luasă II, da’ asta e! Fusăsă un an mai greu, şi-apoi, grijile, gospodaria…

De-acu’ să putea apuca de casă. Nea Matei, n-a vrut să-i spună fetei cât îi ia pentru tencuit şi văruit pe dinafară şi-n’untru:
- Las’ că ne-om descurca noi la urmă, îi zîsăsă el Elenii.
- Nu aşa nene Matei, e munca matale şi-apoi, dacă nu-mi spui cât mă costă, pe cuvânt, găsăsc alt zîdar!
- Măăă, da’ aprigă ieşti mă nene! Iote atuncea, să nu zîci că-ţ’ lucrez pe degeaba, îţ’ iau… doo sute de lei! Numa’ atâţia-ţ’ iau tată, ca sunteţ’ şi voi copii năcăjiţ’ şi cuminţ’ şi fiu-meu Ilie, a fost prieten cu tată-tău Nelu, Dumnezău să-l ierte! Uite care-i treaba: mâne-i sâmbătă, da-i sărbătoare cu cruce roşie-n calendar, poimâne-i duminică, da’ luni dimineaţă, la şapte, sunt la tine la treabă! Da? Vin cu-n copil al soră-mi, cu-n nepot, cu mâncarea noastră de-acas’!
- Nu să poate nea Matei, doar vii într-o casă de oameni, cum să poate să vii la mine la treabă şi să mănânci mâncarea matale? Crez’ că io n-am din ce face mâncare sau nu ştiu să fac?
- Bine mă fetiţo, văd că taaare supărăcioasă eşti! Ţ’-am zîs io că eşti aprigă, i-a zîs nea Matei râzând.
Duminică dimineaţa, împreună cu doda Zoia şi cu nea Aurel, a plecat cu căruţa la târg să mai ia câte ceva de-ale gurii, pentru oameni la muncă.
A venit cu patru plase-ncărcate cu câteva kile de brânză, roşii, castraveţ’, cartofi, şi-o ciopată sănătoasa de sunca. Pentru mâncare la oameni la lucru, avea Elena curtea plină de păsări, şi-apoi, grădina, era plină de făsui verde, spanac şi dragavei, mai o ceapă verde… Să descurca ea!

Luni dimineaţa, Elena să trezî pi la cinci jumate, îngrijorată de munca ce avea să urmeze. Să simţa neajutorată, avea emoţii şi cu masa la oameni şi cu toate lucrările de le-avea la casă, şi cu materialele care nu ştia dacă ajung…
Acum, Elena-şi dădea sama că să avântasă la nişte treburi mult peste putinţa şi peste vârsta ei. “ Ei, acu’, dacă m-am apucat, tebuie să am curaj! Tata şi mama au făcut şi ei ce-au facut, atât cât au trăit. Acum, că ei s-au dus, trebuie ca eu să nu mai fac nimic, să râda lumea de mine şi de frate-meu?
Ehei, dacă ar mai fi trăit măcar mama, alta era treaba!”, gândea Elena cu un bob de lacrimă-n colţu’ oichiului.
- Elenaaa, băi fetiţa nenii, ‘s-acasă gospodarii?
“Nea Matei”, se dezmetici fata şi ieşi afară-n tindă.
- Buna dimineaţa don’şorică, iote, venii la treaba cum a fost înţălegerea!
- Săru’ mâna nene Matei, poftiţ’!
Nea Matei, împreună cu un băiat, aşa la vreo  nooşpe ani, intrară-n curte, cu bicicletele de cornele cărora, atârnau plase mari, cu scule.
- Aureleee, te sculaşi mă nene? strigă nea Matei peste gard. Hai să ne apucăm de treabă ca-i prânzu’ glumi el.
- Mă sculai, mă sculai! Iote viu acu’, să dau drumu la orătăniile astea!
- Hai ca tre’ să fac un troc în care să preparăm mortalu’ îi zîsă nea Matei nepotului.
Nea Aurel, zîsă intrând pe poartă:
- Ăhăăă, să fi dumneta sănătos, l-am facut io! De vineri sara! Iote-l colo după colţ!
- Bravo mă Aurele, păi până faci tu material, io m-apuc să-njghebez o schelă, că-i cam ‘nalt peretele!
Când schela fu gata, nea Matei şi nepotu’ lui, Vasîle, căţăraţ’ sus, aruncau mortar cu mistriile pe perete.
- Buna dimineaţaaa, am venit şi noi la lucru! Ne primiţ’?
Elena privi surprinsă spre poartă, cum patru colegi de-ai ei de clasă, îmbrăcaţ’ în haine mai rele, intrară-n curte.
- Ei, păi avem ajutoare de nădejde, exclama nea Matei, numa’ tineret! Cum să nu, mă copii? Orice ajutor ie bun!
Unul dintre băieţ’, George, colegu’ ei de bancă, c-o plasă-n mână, să apropie de Elena, vorbindu-i încet, încurcat:
-   Peste-un ceas, o să vină şi mama să te-ajute pe la bucătărie, la gătit, io stiu, la treabă! Rămasă doar să potolească păsările şi să dea vaca-n ciurdă. Uite, îţ’ trimisă plasa asta. Unblă-ncet cu ea că-s şi nişte ouă, nişte suncă, patru pâni, niscai brânză…nu ştiu ce mai e pe-aci!
(va urma)