Iată că dragii mei eroi, Nicolae şi Rusanda, de pe blog, şi-au mutat casa între coperţile unui roman, o casă nouă, frumoasă, în care sălăşueste şi dragostea mea pentru ei, copiii mei, dragoste ce le-o împărtăşesc şi  cititorilor.
De azi, solicitanţii romanului meu din Tg.Jiu, pot intra în posesia cărţii, urmând ca începând de dimineaţă, să onorez comenzile din ţară, prin coletarie.

Comenzi se pot face prin intermediul formularului de comanda sau telefonic.

Pe locu’ vecin, patru cosaşi din satu’ vecin, trăgeau la coasă, unu-n spatele aluilalt, in diagonală. Pe unu-l cunoştea din copilărie, să scăldau împreună in lacu’ morii, Costică al Floarii. ‘I loasă la coasă nea Codin di la alălalt cap al satului, om gospodar in sat, da’ căruia-i murisă muierea lăsîndu-l cu doi copii, şi’acu avea o muuiere de-a doua.
- Îţ’ veni foame mă Nicolae?
- Îmi veni mă Costică, nu măncaţ’ cu mine?
- Nu mă, c-o să vie şi la noi masa. Termini pîn’ la chindie?
- Termin, termin. Io-te că vă veni şi vouă masa, zîce Nicolae.

Iera fata lu nea Codin, Rusanda, cu frate-su . Fata purta pe cap, pe un oblanic, o baniţă coperită cu un stergar, iar copilu’, o paporniţă grea în mînă.
- Bun lucru la dumneavoastra, le zîsă fata cosaşilor iei. Merge, merge?
- Mulţumim, domnişoară! Musai să meargă, dacă dai din mîni!
Îşi roti oichii şi văzîndu-l pe Nicolae su’ cireş mîncînd, ‘i ură şi lui, ruşind în obraji:
- Bună zîua şi poftă bună nene Nicolae! Ne primeşti şi pe noi la umbra cireşului dumitale?
- Cum să nu Rusando? Poftiţ’, ie loc destul pentru toţ’, zîsă Nicolae, sîmţînd aşa, o căldură în capu’ pieptului.

Rusanda veni în partea ailaltă a cireşului şi, ajutată de Costică ce ajunsăsă la ia măi întîi, pusă jos baniţa grea, apoi oblanicu’ rotund şi uşor turtit de greutatea baniţî’, apoi scoasă din baniţă doo peşchire inflorate, cusute astă iarnă de fată, le intinsă pe iarba cosîtă de Nicolae şi pusă, frumos aranjate , patru strănchini si patru linguri noi de lemn, cumpărate de ia din bîlci, săptamana trecută. Fără a mai scoate oalele de pămînt din baniţă, Rusanda pusă îndemînatică ciorbă in strănchini, cu cîte o bucată mare de carne de pasăre.
- Poftă bună! Luaţ’ şi o ţuică să vă facă poftă de mîncare, zîsă fata scoţînd din paporniţă o sticlă pîntecoasă.
- Mulţumim, zîsără bărbaţî’ in cor, da’… pe căldura asta ne cam moleşeşte…, ei , cîte o gură, aşa, merge!

Îşi plimbară sticla di la unu’ la altu’, urînd noroc gospodinii, dînd cîte o duşcă, apoi începură să mănînce cu poftă ciorba de găină acrită cu cîteva corcoduşe.
- Nea Nicolae, poftim şi dumneata la masă cu noi, zîsă fata ruşindu-să iară.
- Nu, multumesc, tocmai am terminat de mîncat!
- Daa, o ţuică nu bei?
- Nu, nu beau de fel, da’ ca să nu te refuz, oleacă de apa rece din ulcioru‘ ăla parc-aş bea, c-a mea-i boalcă de caldă.
- Cum să nu, zîsă Rusanda repezîndu-să cu ulcioru la Nicolae, şi măi, măi să să-piedece de-un ciot.

Nicolae tresări s-o ajute, da’ nu căzu şi, roşie ca racu’, ‘i dădu băiatului să bea apă rece, adusă di la ştiubeiu’ di su’ coastă. Beu cîteva inghiţîturi de apă pe ţîţa a mică a ulciorului, ‘i mulţumi, iar can’ ‘i dădu fetii ulcioru-napoi, privirile li să întîlniră. Nicolae-i privi albastru’ din oichii şi sîmţî că-l ia valuri-valuri de călduri şi frisoane şi aşa, o sfîrşeală la inimă. “ Can‘ s-a mai ridicat frate fata asta a lu nea Codin, că parcă măi ieri iera un ţîşti- bîşti de fata “?, gîndi Nicolae.

Iera imbracată cu o ie subţîrică, cu mînecuţe scurte, di su’ care ieşeau braţăle delicate, ie, p’in care să ghiceau sînii micuţi,cu poale şi cătrinţă, incinsă peste brîu’ delicat cu brăciri roşii. În picioare avea pantofiori negri, acum prafuiţ’ de colbu’ cîmpului.
O coadă groasă, neagră ca pana corbului, împletită, trecută peste umăr in faţă, îi ajungea pînă la brîu. Pe frunte, zulufii negri, creţi, îi încadrau faţa gingaşă cu oichii albaştrii şi genele lungi, cu sprîncene parcă desenate cu creionu’ si un năsuc carn, o guriţă mică şi cărnoasă. Can’ vorbea, să arătau în bărbiţa ascuţîtă şi in obrăjorii, acum prea îmbujoraţ’, gropiţe ce-i dădea un farmec aparte. Astea-l dădu gata pe Nicolae.

Să priviră cîteva clipe, după care, Nicolae, fîstîcit de farmecu’ fetii, ‘i mul
ţumi pentru apă.
- Ccu…plă…plăcere! Ingăimă fata roşie ca racu’ in obraji, aproape venindu-i să plîngă de ciudă că nu putuse să să ţînă tare-n faţa băiatului.
Nicolae văzu jena fetii şi-i zîsă:
_ Ieu tre’ să termin pîn’ la chindie, scuza-mă şi-ţ’ mulţumesc inc-o dată!
Lo coasa şi-ncepu sa traga cu ia voiniceşte prin fînu înalt şi mirosîtor. Rusanda le pusă cosaşilor in strănchini varză cu carne de raţă şi să aşeză gînditoare in spatele lor. Îl privi pe furiş pe Nicolae, sorbindu-l din oichi şi nu putu să nu observe mînile lui musculoase, incordate de muncă şi pieptu’ păros.

Iera şaten, cu oichii negrii, pătrunzători, inalt,cu sprîncene groase si o mustacioară subţîrică, ascuţîtă la capete. “ Io-te dom-le, are barba ca a mea, cu gropiţă “, gîndi fata zîmbind încăntată. Privirea fetii il ardea ca focu’ pe Nicolae. Să opri, scuipă în palme, mai tragînd cu oichiu’ la fată. Rusanda, imbujorată, strînsă masa, pusă totu-n baniţă şi în paporniţă şi plecă urîndu-le spor la treabă cosaşilori ei. Cîn’ trecu pi langă Nicolae, îi ură şi lui spor la lucru. Nicolae-i mulţumi, să opri din cosît şi, privirile li să-ntîlniră din nou, de data asta mai de-aproape, din oichii lor ieşind scîntei, pecetluind dragostea ce avea să vină.

( va urma )

- Ioanaaa, Lenuţooo, Mateeei, săriţi fraţîlor că moare Nicolae al meu!.Vîi de mine, Nicolaeee! Omu meu al drag, nu mă lăsa sîngură Nicolaeee!
Fugi repede în bucătăria iei de vară făcută de Nicolae pe primăvară, lo di pe o policioară un cribit şi doo lumânări şi fugi într-un suflet în grădină. Îl întoarsă şi ia cum putu pe Nicolae cu faţa în sus şi să aşeză lângă iel, ‘i pusă capu-n poala iei şi-i aprinsă o lumânare. ‘I pusă lumânarea în mâna dreaptă, strângându-i mâna în mâinile ei mici. I să păru că muri şi izbucni în plâns, jelindu-să cu glas tare. Nicolae deschisă oichii, ‘i aţinti în oichii ei şi vru să zîcă ceva. Doda Rusanda, muiere bătrână,’i murisă mulţi oameni în mânile ei, tăcu să-l lase să moară liniştit, să nu-l mai întoarcă moartea. Nicolae măi horcăi odată, hîrîind din piept şi să dusă. Faţa lui, chinuită de chinurile morţii se lumină. Pe poartă intrară patru vecini şi să-ndreptară în fugă spre grădină, unde, doda Rusanda să jelea cu voce subţîre şi tremurîndă, cu Nicolae mort, cu capu-n poala iei, cu mâna strânsă pe lumânarea aprinsă, ţînută de mână ei, iar cu ailaltă, mîngîindu-l pe fruntea acum descreţîtă de riduri.

- Dumezau să-l ierte! zîsără toţi, închinându-să.
- Să-l ierte Dumnezau! Nicolaeee, scoală-te Nicolae să vorbeşti cu vecinii tăi! Scoală-te Nicolae, omu meu al drag şi al scump, că veniră vecinii pi la tineee! Mă lăsaşi Nicolae sîngură, sînguricăăă! Cine mai are grijă acu de mineee!
- Vasile, Dumitre! strigă Matei, haide-ţ’ fraţîlor că muri nea Nicolae, haide-ţ’ să-l băgăm în casă.
Trezîţ’ în jelitu’ dodii Rusanda, Vasile şi Dumitru, veniră într-un suflet în grădină, îl loara pe nea Nicolae pe braţe şi-l, dusără în hodaia din mijloc şi-l aşezară pe pat.
- Hai mumă, să vă dau o albie să-l scăldaţi, voi, bărbaţî’, că aşa-i bine, zîsă doda Rusanda. Io-te icea în tindă îl spălaţi şi-l ducem în odaia di la drum, a bună, c-o merita şi iel, după cât a muncit toată viaţa asta a lui, zîsă doda Rusanda pintre suspine si lacrimi.
Ai trei bărbaţ il dezbracară pe Nea Nicolae, îl spălară în albie, în tindă şi-l ştersără cu doo peşchire, cusute de doda, peşchire ce trebuiau puse in tron su’ iel.

- Hai mumă, duceţî-l in hodaie la drum, că vă dau acu hainele lui ale bune să-l îmbrăcăm.
Barbaţî-l dusără în hodaie, aşa gol, iar doda Rusanda adusă costumu’ adus de baiatu-al mare din Bucureşti, îmbracat dor odată, la Paşti. Scotoci in lada iei a veche, de zestre si-i scoasă pantofii lui ai noi, nepurtaţ’, şosete şi o cămaşă nouă, toate pregătite de mormantare, şi-l îmbrăcară.
Matei îl bărbieri apoi cu briciu’ lui al vechi, pe care-l avea de cand era prizonier, in Rusia.
- Dumitre, ia mamă biletu’ ăsta, vez’ ca-i adiresa copiilor mei, sunt şi telefoanele lor acolo, anunţa-i de nenorocirea asta, să vina si iei, zîsă doda Rusanda, izbucnind iar in lacrimi amare. Vasîle, mumă, urcă-te cu Matei in pod şi dă jos tronu’ al mare al lu Nicolae al meu, că le avem pregătite de doojde ani, că nu m-a loat pe mine Dumnezau măi întîi, să nu măi fi apucat moartea lui, of, Doamne!

Lumea incepu sa vina cu flori si lumanari. Oamenii intrau pe portile deschise, zîceau cum ‘i datina, “Dumnezau sa-l ierte”, aprindeau lumanari pe care le-nfigeau intr-o raina mare, umpluta cu năsîp, afară, la uşe, in tindă.
- Scoală-n sus Nicolaeee, scoală-te sa vezi cum vine lumea la tine Nicolaeee, ca tu te-ai avut bine cu toţ’, Nicolae, omu’ meuuuu, că tu vorbeai frumos cu toata lumeaaa, respectai şi pe copii ai mici şi-ţi erau dragi oamenii, că ai avut suflet bun, Nicolaeee! Omu’ meu al frumos, al bun şi-al drag, că ne-am fost dragi toata viata, Nicolae, nu m-ai atins nici c-o floare, c-am fost săraci Nicolae, da’ ne-am căznit sa ne creştem copii sa-i facem oameni mari, Nicolaeee, au plecat di lînga noi, omuleee şi murim sînguri, cu străinii la căpătai, Nicolaeee! Of, Doamne, ce-m’ făcuşi, de ce mi-l loaşi?
Femeile plîngeau in hohote, plîngeau si barbaţî’ şi copii ai mici, de le spunea nea Nicolae poveşti la poartă. Doda Rusanda stătu pe pat, lînga omu’ iei mort, să jelea cu glasu’ stins, răguşit, şi-ncepu să-l mîngîie pe omu’ iei mort, si sa-l pupe, hohotind de plîns pe obrajii şi pe oichii lui, care să răcisără. Deodat’, capu-i căzu pe pieptu’ omului iei mort şi să lăsă moale, pe pat.

- Săriţ’ fraţîlor că-i veni rău dodii Rusanda. Adu fă Ioană repede neşte oţăt. Hai repede! Apa rece!
Ioana adusă un ţoi de-o litră plin cu oţăt si-ncepu sa-i frece fruntea si tîmplele dodii. Işi mai reveni o ţîră can’ beu şi apă rece dintr-un ulcior.
- Lasaţă-ma icea, lîngă omu meu, zîsă doda Rusanda, cu vocea stinsă, întindeţî-mă aci, lîngă iel. Aşa, pe acelaş căpătîi cu iel. Ioană, asculta bine la mine, eu mor, mă duc si eu cu omu’ meu, nu mai plîngeţ’, ascultaţî-ma. Vez’ Ioană că in lada aia inflorată, am tot ce trebuie să mă imbrăcaţ’ şi pe mine. Să daţ’ şi tronu meu jos, să mă puneţ’ in iel, lîngă omu’ meu. In dulapu’ al mare găsîţ’ doo velinţe de pus in tron, pentru amîndoi, şi pînza de pus pe oichi, şi pînza de doliu, şi batiste, şi peşchire de dat la gropari, şi la popa, şi tot ce trebuie…
- Lasă, dodă Rusandă, că pîn’ desară vin si copii dumitale di la Craiova si Bucuresti şi…
- Nu mă măi găsăsc vie mumă, să le spui să mă ierte, să nu să supere pe mine că-i las sînguri, da mă duc cu omu meu acolo unde ne e locu’, c-am ţînut unu’ la altu’ ca la oichii din cap…să ne îngropaţ’ in aceeaşi groapă pe amîndoi… să fim şi pe acolo tot împreună…

Lacrimile-i curgeau din oichi dodii Rusanda. Elea au fost ultimile iei vorbe. Rămasă cu capu-ntors spre omu iei, cu privirea de un albastru clar aţintiţ’ la chipu lui, privire in care se vedea o mila şi o dragoste fără margini, pentru omu ei de-o viaţă. Doda Rusanda să stinsă şi ia, avînd pe faţă intipărită multumirea şi fericirea.
Spre sară, cîn’ au venit copii lor de departe, in loc de unu’, au gasit doo tronuri, unu’ lîngă altu’, aşezate pe doo mese, puse de-a latu’, su’ iele.
Nea Nicolae şi doda Rusanda au aratat lumi-ntregi cum să trăieşte şi cum să moare, uniţ’ in dragostea lor, şi după moarte.

( va urma )