- Păzeşte Lisandreee! Fugi în stânga măăă!
Gorunu’ ‘nalt şi gros pârâi de la tăietură şi-ncepu să să aplece, întâi lin, apoi tot mai repede, tot mai repede, izbind în cădere o creacă groasă de la mijlocu’ unui stejar bătrân, care, cu un troznet puternic, să prăvăli peste Lisandru de la acea înălţime. Sâmţî o durere surdă-n moalele capului, apoi din ce in ce mai puternică, şi-apoi,dintr-o data, nu-l mai duru. Nu-l mai duru nici măcar mâna stângă din umăr, care-l săcasă de vreo trei zâle, din cauza vremii, de, cum zâcea fie-sa Lisaveta, di la romatizm. Lisandru sâmţa că devine tot mai uşor,  să desprinde lin de pământ, începând să plutească precum un fulg de păpădie, direct în sus. Uitându-să-n sus, spre petecu’ de cer senin înconjurat de nori negri ce prevesteau ploaia, să trezî plutind aproape de vârfurile copacilor bătrâni ai pădurii. Întoarsă oichii în jos, spre pământ, unde-i vazu pe Pătru, Vasâle şi Ilie, opintindu-să să tragă la o parte creaca groasă de stejar, de su’ frunzişu’ căreia, întrezărind două picioare încălţate-n opinci. Cei trei, s-agitau şi strigau, da’ Lisandru n-auza decât vorbe ne-nţălese, parcă vorbite-ntr-o altă limbă.

Îi văzu apoi pe Vasâle şi Ilie cum sălta cu greu cu umerii de creacă, iar Patru cum apucă de picioarele omului ăluia şi-l trage de su’ frunziş, câţ’va paşi mai încolo. De la înălţimea vârfului copacilor, Lisandru, uimit, să recunoscu-n omu’ de jos, căzut pe spate, cu mânile ce târâisă p’in frunzele uscate, ridicate pi langă umeri, cu capu-ntr-o parte şi ţasta despicată, p’in care sa vedea alb, creieru’. Nu, nu-i părea rău de omu’ mort de jos, nu-i păru rău de EL. Ridică iară privirea-n sus spre cer şi să sâmţa atras ca de-un suflu de o rază de soare ce străbătea norii. Să lăsă în voie tras în sus, ca de-o funie nevăzută, spre spărtură din nour ce să vedea aproape, tot mai aproape, din ce în ce mai aproape, intrând p’in ea ca-ntr-un sac fără fund, înfiorându-să de răceala şi-ntunecimea ei, lunecând în sus, tot mai sus, până ce, să pomeni într-o mare de lumină strălucitoare. Închisă cu putere oichii, da’ parcă lumina-i străpungea pleoapele. Mai târzâu, sâmţând că-n dosu’ pleoapelor lumina nu-l mai arde, deschisă oichii.

Văzu o-ntindere verde de iarbă, luminată de raze stralucitoare de soare ce să aşternea pe panta lină a unui deal. Lisandru începu să urce sprinten dealu’, iarba deasă bătându-i jumatea pulpelor strânse de nojiţele opincilor. Sâmţa soarele-n ceafă şi parcă razele lui îl impingeau de la spate. Ajuns sus, în vârf, văzu o altă-ntindere de verdeaţă, în mijlocu-i, un lac străjuit de sălcii, lac în care să oglindea ceru’ nemaivăzut de-albastru. Pretutindeni, câmpu’ şi malurile lacului era-nţăsat de oameni: bărbaţ’, femei şi copii, bătrâni şi tineri. Coborî dealu’ uitându-să la fiecare, dându-le bineţe, ei răspunzându-i dând din cap, zâmbind, în tăcere.
- Lisandre! Lisandre!
Lisandru tresări. O voce dragă, ce credea c-o uitasă, îl cutremură.
- Lisandre!
- Mumă! Mumă, un’e eşti?
- Icea, dragu’ mumii!
Lisandru văzu atunci desprinzându-să dintr-un pâlc de oameni pe muma lui, tinără şi frumoasă, cu cătrinţe şi ie, cu cârpă de borangic, larg împropodită pe cap şi-nfăşurată o dată dupa gât.

- Da’ ce-ai îmbătrânit Lisandre mumă!
Lisandru, cu lacrimi în oichi, nu ă putea desprinde din braţele mumii lui, plângand cu ignete.
- Nu plânge Lisandre, nu plânge, că de-acu o să fim împreună!
- M-ai lăsat mumă, m-ai lăsat de mic şi-ai plecat…
- Asa-i Lisandre, am plecat tomna cân’ mi-era drag să te cresc io mare, chiar şi-aşa sângură, făr’ de tată! Nu ne-a vrut, şi s-a luat cu alta. Tu nu-l ştii. A venit aci acu’ vreo lună şi a vrut să-mi vorbească. M-am făcut că nu-l cunosc şi nu i-am vorbit. Ce face Lisaveta?
- O ştii pe Lisaveta, fata mea?
- O ştiu Lisandre, o ştiu! Am venit uneori pe la voi şi v-am văzut. V-am vorbit, nu m-aţ’ auzât! O să vez’ şi tu cum e!
- E-amărâtă mumă, ‘i amărâtă! E sângură cu trei copii, săraca. Omu’ ei, gineri-meu, a murit săracu’ pe front de trei ani. Io ce-o mai ajutam în sărăcia ei că şi mumă-sa, muierea mea Ioana, a murit cân’ fata avea cinci ani!
- Ştiu Lisandre, ştiu! Is şi ei pe-aci, o să-i întâlneşti!

- Lisandre, cân’ m-am dus, m-am dus c-o taină-n suflet mumă! Salba, salba cu zăce galbini de aur care mi-a lăsat-o muma mea, rămasă di la muma ei, bunică-mea, am îngropat-o de frica nemţâlor, să nu mi-o găsască să mi-o ia…Şi m-am dus Lisandre fără să măi apuc să-ţ’ spun ţâie sau sora-mi care te-a crescut, un’e-i.
- Un’e-i îngropată?
- În colţu’ de la răsărit al caşii! Faci trei paşi în afară, şi-acolo-i! Într-o groapă pân’ la genunchi, da’… acuma-i târzâu! S-o fi avut-o săraca Lisaveta, altă viaţă ar fi avut acuma mumă! Asa e, ie târzâu acu’!
- De poţ’, cearcă de-i spune! Acu’ du-te!
- Un’e să plec mumă?
- ‘Napoi! Vii peste şasă săptămâni. Le spun şi-alorlanţ’ ai noştri că vii! Drum bun!
- Mulţămesc, săru’ mâna mumă!

-01-

Lisandru mergea pe drum. Pe drumu’ satului. Trecu p’in faţa căşii lui, cu porţâle larg deschise şi cu doliu legat de stâlpu’ dinspre drum al privorului. În obor era o masă lungă întinsă, cu bănci pe margine-i ca pentru o pomană, şi o bătrână din vecini, Leana lu’ Rastoacă, rânduia pe masă strănchini şi pe margine, lingurile noi de lemn, pe care-şi aminti că le cumparasă acu’ un an di la un rudar din bâlci. Grăbi pasu’, uitându-să la căşile pustii de-a stanga si de-a dreapta şuşelii. Zări-n faţă lume. Lume multă, în faţa căreia să vedea un car, un car cu-n mort. Grăbi pasu’. Lumea stătea pe loc. Auzî glasu’ popii Ionică cântând, un’eva, în faţa carului cu mortu’. Să strecură p’intre oameni, nici el nu ştiu cum, ei nevăzându-l şi nefăcându-i loc. Ajunsă în urma carului şi privi-n spate: o mulţâme de oameni pe care-i ştia. Pe unii nu-i mai văzusă de mult, unii, neamuri de-ale lui, venite de departe, toţ’ cu capetele plecate, goale, trişti şi cu doliu-n piept, muierile împropodite cu cârpe negre, toţ’ trişti şi-nlăcrimaţ’. De-aci, de jos, nu putea vedea mortu’. Vedea do’r pingelele pantofilor noi, legaţ’ cu-n arnici roşu şi-n faţă, borurile unei pălării maro, ce sămăna cu-a lui a nouă, din cui dupa uşă.

În car, cernite, cu oichii umflaţ’, Lisaveta şi sor’-sa, ce-şi stăpâneau cu greu plânsu’ cât timp slujea popa, murmurând amandoo ceva, a jelit.
Popa Ionică tăcu iar ai din faţă, ai cu crucea, cu steagu’, cu sfeşnicu’, popa, caru’, şi-apoi lumea, să urniră din nou, în ţâpetele şi jelitu’ muierilor. O ploaie de bănuţ’ aruncaţ’ în urmă de-un nepot de-al lui, căzu un’eva-n spate, peste lume. Câteva babe şi copii, începură să viermuiască-n lume, aplecaţ’ să culeagă banii. Pi la porţ’ oamenii şi muierile, aşteptau să s-apropie alaiu’, cu câte-o floare, doo-n mâni şi cate-o lumanare, alipindu-să apoi alaiului. Lisandru privi cu luare aminte lumea. O văzu pe Minodora lu’ Fârţă plângând. Să ţânusă cu ea-n tinereţe. Atunci era frumoasă, nu ca acu’! Aaa, iote-o şi pe Minodora lu’ Ion a lu’ Pârşu! Plânge încet, ştergându-şi din cân’ în cân’ nasu’ pe colţu’ basmalii negre. Lisandru zâmbi: era ibobnica lui, ehei, de cân’ trăia Ion, bărba’-su! Îi şi prinsasa Ion pe-amandoi în pat, de, cân’ eşti cu musca pe caciulă, stai chitic: a luat vreo doo lopeţ’ pe spinare de la Ion, da’ de muierea lui, nu s-a lasat! Ion s-a dus la tat’-su al bătrân si Lisandru-i măi calca pragu’ de atunci mai des. S-ar fi luat, da’ le era ruşine că aveau copii mari, şi trăiau şi ei aşa, cică pe furiş, da-i ştia tot satu’! Să apropiau de biserică. În poarta bisericii, alaiu’ opri din nou şi popa Ionică începu să cânte. Muierile tăcură, înnăbuşindu-şi plânsu’ şi jelitu’. Lisandru privi spre tron, da’ nu-i văzu chipu’ mortului. S-ar fi dus să vadă groapa mortului în cimitir, da’ ştia că nu-i bine s-o iei înnaintea mortului. Să sui pe o grămadă de pietriş din dreapta uliţî’ din dreapta porţî’ bisericii şi privi-n urmă: “Doamnee, ce de lume, tot satu-ila mormantare!”

Popa Ionică să opri din cântat iar muierile-ncepură mai tare să să jelească. Intrară în curtea bisericii.
Atunci îl vazu şi pe Vasâle al lu’ Motoacă, amaratu’ satului, cu crucea-n spinare, pe care eraa scris cu litere mari, tremurânde: “ AICI HODINEŞTE CORNEA ALEXANDRU, n. 1908-m.1947”. “ Numele MEU pe cruce, e mormântarea MEA” gândi Lisandru fără prea mare părere de rău. Lisandru, o luă-n stânga, p’intre crucile veichi de lemn, unele aplecate pe-o parte, şi să îndreptă catre locu’ un’e erau mormântaţ’ toţ’ ai lui. Lângă mormantu’ lu’ mumă-sa, să căsca o groapă proaspăt săpată- groapa LUI. Nu, nu-i părea rău, mai ales că ştia c-o să fie p’intre-ai lui, acolo, sus, duşi de mult. Un îndemn îl făcu să să-ntoarcă şi intră-n biserică, pătrunzând cu uşurinţă p’intre oamenii îngramadiţ’ la picioarele mortului al cărui tron era aşezat jos, pe duşumea. Privi curios capu’ bandajat c-o pânza al mortului peste care era îdesată pălăria lui a maro, cu faţa-i pământie şi umflată, pe care de-abia-şi deosebi trăsăturile-i. O pânză mare, albă, lăsată peste marginile tronului îl acoperea, iar o lumânare făcută din ceara de albine, negricioasă, îndovigata, ardea pe pieptu’ mortului. Lisandru ieşi din biserică făcându-şi cruce.

-02-
Zâlele următoare, Lisandru umblă neobosât zâua şi noaptea, sa-i vada pe toţ’ ai lui. Intră-n căşile lor, nici el nu ştia cum, fără să fie sâmţât, le vorbea da’ ei nu-l auzau. Dimineaţa, la răsărit, Lisaveta pleca de-acasa cu ulcica cu jar în mână la mormantu’ lui, la tămâiat. Ajunsă la mormant, punea câteva boabe de tămâie în jarul din ulcică apoi tămâia în juru’ mormântului. Să oprea apoi la cruce şi să jelea cu lacrimi amare, ţânând crucea-n braţe. Lisandru o privea de aproape şi sufletu’ plângea-n el de mila ei. O mângâia, îi spunea să nu plangă că-i e bine ;i-o saruta pe frunte, da’ ea nu sâmţa, nu auza. Nu ştia cum să-i aline durerea, cum să să facă auzât. O vedea acas’ fierbând o ciorbă de ştevie şi adunând de pe fundu’ lăzî’, ultimii pumni de mălai, să fiarbă o amărâtă de mamaligă pentru ai trei copii ai ei. Îl durea că el, Lisandru, nu-i măi putea fi acu’ de nici un ajutor. N-avea hodină nicicând. O vedea ades pe gânduri şi-ncerca sa-i vorbească: nimic, n-auza! Do’r cânele părea că-l sâmte: cân’ îi vorbea, ciulea ureichile şi dădea din coadă, cu capu-ntors spre el. Da, da, şi boii! Boii îl priveau cân’ le vorbea şi mugeau spre el. În rest, nimic!

Ba, într-o noapte, Lisandru intră-n odaia Mării lu’ Ion a lu’ Parsu. Durmea într-o dungă, coperită c-o cerga nouă, de su’ care-i ieşea un picior gol, pan’ la  pulpa de la jumate-n jos,înnegrită de soare. Lisandru, zâmbind, o mângâie pe pulpă, ba chiar o strânsă o ţâră între deşte da’ ea nu samţî nimic. Îi suflă apoi şăgalnic pe o şuviţă de păr de pe frunte căzută pe oichi, da’ şuviţa nici măcar nu să clinti. Ieşi de la ea deznădăjduit. De ce nu-l auza şi sâmţa nima? Mai erau câteva zâle şi să-mplineau ale şasă săptămâni şi nu reuşisă încă să să facă înţăles de Lisaveta, fata lui. A fost şi-n târg. A văzut caii, boii, porcii, cum să vând. A-ntâlnit şi câţ’va oameni din sat, a-ncercat să le vorbeasca: nimic, nu l-a auzât nima. S-a-ntors spre sat şi pe drum, l-a-ntâlnit pe nărodu’ de Ion al lu’ Flocea cu care s-a încăierat şi s-a judecat ani de zâle pe-o mejdină de loc. Ăla fusăsă cu căruţa în bâlci şi luasă o scroafă cu şasă purcei. Lisandru, râzând, a sărit pe capră alături de nărod, începand să ţâpe la el şi să-l înjure de muiere şi de mumă-sa. Ion nu să singhisa, n-auza şi nu sâmţa nimic. Lisandru văzu caii care ciuleau ureichile privind la el. Sări atunci călare pe unu’ din ei, îndemnandu-i şi bătând cu palma în crupa calului. Caii, nechezând, o luară la trap, în timp ce Ion, încerca să-i oprească, nedumerindu-să ce au, trăgând de hăţuri şi strigând să oprească. De-odată, caii o cotiră pe-un drum lăturalnic al luncii, căruţa răsturnandu-să târâta în coicăiturile scroafii şi a purceilor si nechezatu’ disperat al cailor. Ion, căzut din căruţă, să ridică de jos, alergand şchiopătând  dupa scroafa care fugea cu purceii coicăind pe câmp. Lisandru, privea râzând în hohote: bine că să răzbunasă pe banditu’ de Ion care-i cheltuisă o groază de bani pi la judecăţ’.

-03-

În sara aia o văzu pe Lisaveta împărţând copiilor o ultimă bucată de mamaligă rămasă de la prânz, primită de pomană de la o vecină. Cei trei copii şedeau la masă tăcuţ’, întingând fiecare cu boţu’ lui de mămăligă în strănchinuţa din mijlocu’ mesii, în care Lisaveta pisasă un căţăl de usturoi şi pusăsă o ţâră apă şi-un praf de sare. Lisaveta nu mânca, şedea pe pat, cu faţa-n palme, încercând din răsputeri să-şi strunească plânsu’. Copii mâncară în tăcere, înţălegând durerea mumii lor. Le aşternu apoi patu’ şi să culcară toţ’ trei în latu’ lui. Lisandru-i vorbi Lisavetii, cercând să să facă auzât. Ea nu schiţă nici un gest c-ar fi auzât ceva. Privea cu oichii aţintiţ’ pe fereastra a cărui geam, aburit, nu-i dădea voie să vadă nimica. Era rece afară iar ‘năuntru-n odaie, cald. Lisandru s-apropie de fereastră şi cu unghia, desenă o liniuţă scurtă într-un colţîşor de geam. Privi spre Lisaveta, care mirată vedea cum sub oichii ei, să desenasă sângură o linioară pe geam. Lisandru văzând că-i atentă la geam începu să scrie cu unghia, mărunţăl: “ NU TE SPARIA LISAVETO SAPĂ LA COLŢU DI LA RĂSĂRIT AL CĂŞII LA TREI PAŞI ŞI GĂSĂŞTI O SALBĂ CU ZĂCE BANI DE AUR LISANDRU”
Fata privea înmărmurită cum în faţa ei, o mână nevazută scria cu litere de-o şchioapă pe geamu’ aburit. Să sculă-n picioare  apropiindu-să de geam şi citind literele strâmbe şi tremurânde. Sâmţa că-ntre ea şi geam era tată-său Lisandru şi încercă să cuprindă cu palmele aeru’ din faţa ei. Pipăi cu palmele până cân’ să lipiră una de alta, nedând de nimic. Şi totuşi, îl sâmţî aproape. Privea înmărmurită geamu’ şi deodată, pe-un colţ mic, rămas încă nescris, începu să apară: “DUTE ACU”
- Mulţumesc din suflet tată!
- “Să traieşti fata tatii”, zâsă Lisandru neauzât, cu duioşie-n glas.

Lisaveta trasă mai bine cerga roasă peste copii şi ieşi afară. Nu măi ploua. Ieşisă luna, o lună mare, rotundă. Măsură trei paşi de la colţu’ caşii şi-ncepu să sape cu harleţu’ o groapă ca pentru puieţ’, da’ măi adâncă. Săpă până când mâna pân’ la umăr, nu-i mai ajungea să scoata pământu’. Săpă alta, apoi altă groapă. Abia dupa doo ceasuri, hârleţu’ dădu peste o oală pe care-o sparsă. Pintre cioburile lui, Lisaveta dădu de-o cârpă putrezâtă, în resturile căreia găsî zece galbini mari de aur, a carei aţă ce-i ţâanea-n salbă putrezâsă şi ea.
- Mulţumesc tată, bâigui ea fericită, multumesc din suflet!
- “Să trăieşti Lisavetă tată!”
Scoasă basmaua neagră de pe cap şi legă galbinii de aur într-un colţ, apoi o împături şi-o băgă-n sân. Trasă apoi c-o sapă pamantu’, astupând în grabă gropile. Intră-n casă şi mult timp n-o luăa somnu’, gândindu-să ce să facă cu banii. Spre dimineaţa, adurmi toropită de-obosală. Do’r ce adurmi că visă că intrasă-n odaie tată-său, Lisandru. În vis, nu ştia ca-i mort, să făcea că-i viu:
<<Bună sara Lisaveto tată!>>
<<Săru’  mâna tată!>>
<<Ai găsât auru’?>>
<<De un’e ştii de aur?>>
<<Eu am scris pe geam. Să vinz’ boii!>>
<<Si eu cu ce mai ar la primăvara?>>
<<Cu banii de pe boi şi-un galbin, cumperi doi cai şi-o caruţă şi porumb pe care-l macini la moară. De alt galbin cumperi doi porci mari, o scroafă cu purcei şi păsări. De altu’, cumperi două pogoane de pământ!>>
<<Aşa o să fac tată. Cu-ailanţ’ galbini ce fac?>>
<<Îi pui bine să stii do’r tu de ei! S-or face copii mari şi ţ-or trebui să-i dai în şcoli! Auzâşi?>>
<<Da tată, mulţumesc!>>
<<Să trăieşti fata tatii!>>
Lisandru o pupă pe frunte şi ieşi fericit. De-acum, Lisaveta avea să aiba ce pune pe masa copiilor ei iar el putea pleca mulţumit sa-i întalneasca pe-ai lui ai morţ’.

- Ioanaaa, Lenuţooo, Mateeei, săriţi fraţîlor că moare Nicolae al meu!.Vîi de mine, Nicolaeee! Omu meu al drag, nu mă lăsa sîngură Nicolaeee!
Fugi repede în bucătăria iei de vară făcută de Nicolae pe primăvară, lo di pe o policioară un cribit şi doo lumânări şi fugi într-un suflet în grădină. Îl întoarsă şi ia cum putu pe Nicolae cu faţa în sus şi să aşeză lângă iel, ‘i pusă capu-n poala iei şi-i aprinsă o lumânare. ‘I pusă lumânarea în mâna dreaptă, strângându-i mâna în mâinile ei mici. I să păru că muri şi izbucni în plâns, jelindu-să cu glas tare. Nicolae deschisă oichii, ‘i aţinti în oichii ei şi vru să zîcă ceva. Doda Rusanda, muiere bătrână,’i murisă mulţi oameni în mânile ei, tăcu să-l lase să moară liniştit, să nu-l mai întoarcă moartea. Nicolae măi horcăi odată, hîrîind din piept şi să dusă. Faţa lui, chinuită de chinurile morţii se lumină. Pe poartă intrară patru vecini şi să-ndreptară în fugă spre grădină, unde, doda Rusanda să jelea cu voce subţîre şi tremurîndă, cu Nicolae mort, cu capu-n poala iei, cu mâna strânsă pe lumânarea aprinsă, ţînută de mână ei, iar cu ailaltă, mîngîindu-l pe fruntea acum descreţîtă de riduri.

- Dumezau să-l ierte! zîsără toţi, închinându-să.
- Să-l ierte Dumnezau! Nicolaeee, scoală-te Nicolae să vorbeşti cu vecinii tăi! Scoală-te Nicolae, omu meu al drag şi al scump, că veniră vecinii pi la tineee! Mă lăsaşi Nicolae sîngură, sînguricăăă! Cine mai are grijă acu de mineee!
- Vasile, Dumitre! strigă Matei, haide-ţ’ fraţîlor că muri nea Nicolae, haide-ţ’ să-l băgăm în casă.
Trezîţ’ în jelitu’ dodii Rusanda, Vasile şi Dumitru, veniră într-un suflet în grădină, îl loara pe nea Nicolae pe braţe şi-l, dusără în hodaia din mijloc şi-l aşezară pe pat.
- Hai mumă, să vă dau o albie să-l scăldaţi, voi, bărbaţî’, că aşa-i bine, zîsă doda Rusanda. Io-te icea în tindă îl spălaţi şi-l ducem în odaia di la drum, a bună, c-o merita şi iel, după cât a muncit toată viaţa asta a lui, zîsă doda Rusanda pintre suspine si lacrimi.
Ai trei bărbaţ il dezbracară pe Nea Nicolae, îl spălară în albie, în tindă şi-l ştersără cu doo peşchire, cusute de doda, peşchire ce trebuiau puse in tron su’ iel.

- Hai mumă, duceţî-l in hodaie la drum, că vă dau acu hainele lui ale bune să-l îmbrăcăm.
Barbaţî-l dusără în hodaie, aşa gol, iar doda Rusanda adusă costumu’ adus de baiatu-al mare din Bucureşti, îmbracat dor odată, la Paşti. Scotoci in lada iei a veche, de zestre si-i scoasă pantofii lui ai noi, nepurtaţ’, şosete şi o cămaşă nouă, toate pregătite de mormantare, şi-l îmbrăcară.
Matei îl bărbieri apoi cu briciu’ lui al vechi, pe care-l avea de cand era prizonier, in Rusia.
- Dumitre, ia mamă biletu’ ăsta, vez’ ca-i adiresa copiilor mei, sunt şi telefoanele lor acolo, anunţa-i de nenorocirea asta, să vina si iei, zîsă doda Rusanda, izbucnind iar in lacrimi amare. Vasîle, mumă, urcă-te cu Matei in pod şi dă jos tronu’ al mare al lu Nicolae al meu, că le avem pregătite de doojde ani, că nu m-a loat pe mine Dumnezau măi întîi, să nu măi fi apucat moartea lui, of, Doamne!

Lumea incepu sa vina cu flori si lumanari. Oamenii intrau pe portile deschise, zîceau cum ‘i datina, “Dumnezau sa-l ierte”, aprindeau lumanari pe care le-nfigeau intr-o raina mare, umpluta cu năsîp, afară, la uşe, in tindă.
- Scoală-n sus Nicolaeee, scoală-te sa vezi cum vine lumea la tine Nicolaeee, ca tu te-ai avut bine cu toţ’, Nicolae, omu’ meuuuu, că tu vorbeai frumos cu toata lumeaaa, respectai şi pe copii ai mici şi-ţi erau dragi oamenii, că ai avut suflet bun, Nicolaeee! Omu’ meu al frumos, al bun şi-al drag, că ne-am fost dragi toata viata, Nicolae, nu m-ai atins nici c-o floare, c-am fost săraci Nicolae, da’ ne-am căznit sa ne creştem copii sa-i facem oameni mari, Nicolaeee, au plecat di lînga noi, omuleee şi murim sînguri, cu străinii la căpătai, Nicolaeee! Of, Doamne, ce-m’ făcuşi, de ce mi-l loaşi?
Femeile plîngeau in hohote, plîngeau si barbaţî’ şi copii ai mici, de le spunea nea Nicolae poveşti la poartă. Doda Rusanda stătu pe pat, lînga omu’ iei mort, să jelea cu glasu’ stins, răguşit, şi-ncepu să-l mîngîie pe omu’ iei mort, si sa-l pupe, hohotind de plîns pe obrajii şi pe oichii lui, care să răcisără. Deodat’, capu-i căzu pe pieptu’ omului iei mort şi să lăsă moale, pe pat.

- Săriţ’ fraţîlor că-i veni rău dodii Rusanda. Adu fă Ioană repede neşte oţăt. Hai repede! Apa rece!
Ioana adusă un ţoi de-o litră plin cu oţăt si-ncepu sa-i frece fruntea si tîmplele dodii. Işi mai reveni o ţîră can’ beu şi apă rece dintr-un ulcior.
- Lasaţă-ma icea, lîngă omu meu, zîsă doda Rusanda, cu vocea stinsă, întindeţî-mă aci, lîngă iel. Aşa, pe acelaş căpătîi cu iel. Ioană, asculta bine la mine, eu mor, mă duc si eu cu omu’ meu, nu mai plîngeţ’, ascultaţî-ma. Vez’ Ioană că in lada aia inflorată, am tot ce trebuie să mă imbrăcaţ’ şi pe mine. Să daţ’ şi tronu meu jos, să mă puneţ’ in iel, lîngă omu’ meu. In dulapu’ al mare găsîţ’ doo velinţe de pus in tron, pentru amîndoi, şi pînza de pus pe oichi, şi pînza de doliu, şi batiste, şi peşchire de dat la gropari, şi la popa, şi tot ce trebuie…
- Lasă, dodă Rusandă, că pîn’ desară vin si copii dumitale di la Craiova si Bucuresti şi…
- Nu mă măi găsăsc vie mumă, să le spui să mă ierte, să nu să supere pe mine că-i las sînguri, da mă duc cu omu meu acolo unde ne e locu’, c-am ţînut unu’ la altu’ ca la oichii din cap…să ne îngropaţ’ in aceeaşi groapă pe amîndoi… să fim şi pe acolo tot împreună…

Lacrimile-i curgeau din oichi dodii Rusanda. Elea au fost ultimile iei vorbe. Rămasă cu capu-ntors spre omu iei, cu privirea de un albastru clar aţintiţ’ la chipu lui, privire in care se vedea o mila şi o dragoste fără margini, pentru omu ei de-o viaţă. Doda Rusanda să stinsă şi ia, avînd pe faţă intipărită multumirea şi fericirea.
Spre sară, cîn’ au venit copii lor de departe, in loc de unu’, au gasit doo tronuri, unu’ lîngă altu’, aşezate pe doo mese, puse de-a latu’, su’ iele.
Nea Nicolae şi doda Rusanda au aratat lumi-ntregi cum să trăieşte şi cum să moare, uniţ’ in dragostea lor, şi după moarte.

( va urma )

- Nu, babă Cătălină că erau în râpă, mîncau podbal.
Babă Cătălina avea 75 de ani, era slabă, cocoşată ca semnu-ntrebării şi mergea destul de repede, sprijinindu-să într-un ciumag noduros. Avea neşte oichi albaştri-albaştri şi purta neşte oichelari fără toarte, legaţ’ dupe cap cu un ilastic.
- Abate mumă capra aia a mea, fir’ar a cutăruia de capră, c-o ia sîngură de niebună. Hai că mai ie o ţîră şi ajungem, şi acolo vă saturaţ’ caprile babii!
Trecurăm pi lîngă via lu’ naşu al bătrîn şi văzui că strugurii incepusără să să coacă. Sor’mea, parcă mi-ar fi ghicit gîndu’ :
- Bă frate-meu, ce-aş măi mînca şi ieu un strugure ananas, uite, p’ăla mare. Haai, te roog, du-te şi ia măcar unu, da’ mare!
Când dădui să trec p’în gardu’ de mărăcini şi sâ intru în vie, îl văzui pe naşu al bătrîn in mijlocu’ viii şi trecui măi departe.
- Bă fine! Finee! strigă naşu dupe mine.
- Da, naşule, saru’mâna! zîsăi io smerit.
- Stai o ţara să-ţ’ dau neşte struguri să mănînci cu fina a mică! măi ia doi struguri să-i dai şi Cătălinii . Nasu culeasă cat’va struguri şi-i pusăi în plasuţa cu mîncare.
- Saru’mâna, mulţumesc naşule! ‘i zîsăi io recunoscător lu’ nasu’.
- Să cresteţ’ mari mă finilor, şi să ştiţi că nu-i frumos să furaţ’, Dacă avet’ poftă, să-m’ cereţ’ că ieu vă dau, inţălesărăţ’?
- Da naşule,saru’mâna, zîsăi io ruşinat şi alergai să le prind din urmă pe baba Cătălina şi pe sor’mea.
- Îţi dădu mumă, zgîrcitu’ ăla struguri? Iote ce de- ţ’ dădu, cre’ că io fi ‘năintea morţîî de-ţ’ dădu! De cîn’ îl ştiu io, tot hapsân îl ştiu, să nu mă spuneţ’ mumă la iel.
- Nu te spunem, babă Cătălină, cum să te spunem? îi zasai ieu babii.
- Ţîn’te la capra aia, fir’a'r a limănitului de capră, că o ia de niebună pe coastă!
Intorsăi capra şi mă aşezai lângă baba Cătălină şi sor’mea.
- Ehei, cîn’ a venit Florica, babă-ta, după Gligore al iei, Dumnezau să-l ierte, ce tânără şi ţanţoşe muiere ierea…Să purta numa cu ie şi catrinţă şi cu vol pe cap, aşa ca la ia la munte şi munceam amandoo pe moşia boierului, ba la sapă, ba la secerat de grâu, ba la cules de porumb, ba la clacă, acuma…vai de noi, babe bătrâne şi bolnave. Da’ Florica pe un’e-i dusă mă, că n-am mai văzut-o de trei-patru zale?
- S-a dus pe la fratele iei, pi la munte.
- Afurisîte capre, duceţî-vă mumă, că iar plecară!
Plecarăm amîndoi sa le-ntoarcem si cînd ne-nnapoiaram, n-o mai văzuram pe baba Cătălina. Ne uitarăm acolo un’e o lăsasăm, da’ ia iera mai incolo, langă o tufă de rugi, cazută pe o parte, cu gura strambă, ţapănă.
- Babă Cătălină, babă Cătălină, ce păţîşi? Ce păţîşi babă? strigai io la ia speriat. Baba nu zîcea nimic, dor clipea mărunt din oichi. Soru-mea, stăi tu aci cu baba, ca mă duc io sa-i spun lu’ mama, să anunţe pe-ai iei.
- Io nu rămîn sîngură cu baba ca mi-i urît.
- Atunci, fugi tu acas’ şi spune-i mamii. Hai fugi!
Sor’mea plecă in fugă spre casă, iar io rămăsăi cu baba Cătălina şi avusăi si grijă de capre. Într-un tîrzîu, apăru băiatu’ babii, păduraru’, cu nevastă-sa cu caru’ cu boi şi-o suiră pe baba Cătălina in car. Plecai odata cu iei, in urma caprilor, spre casă. Noaptea, baba Cătălina a murit. Imi parea rău de baba, dar in acelasi timp, şi ieu şi sor’mea ieram curioşi cum o fi pus-o pe babă in tron, asa cocoşată cum iera. A doua zi, ne-am dus sa vedem moarta, ne asteptam s-o vedem pusa de-a doua in tron, da’ ea iera pusă pe spate, si…nu mai iera cocoşată. Sa indreptasă, aşa cum iera ia la tinereaţă.