Cap. II

Coasa lu’ Nicolae şuiera în fînu’ înalt ce s-aduna poloage in urma lui. Soarele, acum, de amiază, dogorăşte cu putere. “ Ar fi nevoie de-o ploiţă, altfel să usucă totu’ “, gîndi Nicolae. Sîmte cămaşa încinsă-n spate, de parcă ar fi lipit de-o sobă fierbinte. Să sîmte ostenit de-atîta muncă şi parcă i-ar fi şi o ţîră foame. Să trasă la umbra cireşului de care trecusă cu coasa, un cireş mare şi bătrîn şi să aşeză la umbra lui, la vro dooj de paşi în urma lui. Pusă coasa alături, rezemată de cireş şi scoasă un ştergar, il întinsă pe iarba proaspăt cosîtă, apoi scoasă o bucată mare de mămăligă, cîţ’va trandafiri di la garniţă, doo cepe mari si doi castraveţ’. Sparsă cepele cu pumnu’ şi presără o leacă de sare pe iele, curăţă castraveţî’ şi-i tăie în felii, le sără şi începu să mănînce cu poftă.

Nu ma uita !

Pe locu’ vecin, patru cosaşi din satu’ vecin, trăgeau la coasă, unu-n spatele aluilalt, in diagonală. Pe unu-l cunoştea din copilărie, să scăldau împreună in lacu’ morii, Costică al Floarii. ‘I loasă la coasă nea Codin di la alălalt cap al satului, om gospodar in sat, da’ căruia-i murisă muierea lăsîndu-l cu doi copii, şi’acu avea o muuiere de-a doua.
– Îţ’ veni foame mă Nicolae?
– Îmi veni mă Costică, nu măncaţ’ cu mine?
– Nu mă, c-o să vie şi la noi masa. Termini pîn’ la chindie?
– Termin, termin. Io-te că vă veni şi vouă masa, zîce Nicolae.

Iera fata lu nea Codin, Rusanda, cu frate-su . Fata purta pe cap, pe un oblanic, o baniţă coperită cu un stergar, iar copilu’, o paporniţă grea în mînă.
– Bun lucru la dumneavoastra, le zîsă fata cosaşilor iei. Merge, merge?
– Mulţumim, domnişoară! Musai să meargă, dacă dai din mîni!
Îşi roti oichii şi văzîndu-l pe Nicolae su’ cireş mîncînd, ‘i ură şi lui, ruşind în obraji:
– Bună zîua şi poftă bună nene Nicolae! Ne primeşti şi pe noi la umbra cireşului dumitale?
– Cum să nu Rusando? Poftiţ’, ie loc destul pentru toţ’, zîsă Nicolae, sîmţînd aşa, o căldură în capu’ pieptului.

Rusanda veni în partea ailaltă a cireşului şi, ajutată de Costică ce ajunsăsă la ia măi întîi, pusă jos baniţa grea, apoi oblanicu’ rotund şi uşor turtit de greutatea baniţî’, apoi scoasă din baniţă doo peşchire inflorate, cusute astă iarnă de fată, le intinsă pe iarba cosîtă de Nicolae şi pusă, frumos aranjate , patru strănchini si patru linguri noi de lemn, cumpărate de ia din bîlci, săptamana trecută. Fără a mai scoate oalele de pămînt din baniţă, Rusanda pusă îndemînatică ciorbă in strănchini, cu cîte o bucată mare de carne de pasăre.
– Poftă bună! Luaţ’ şi o ţuică să vă facă poftă de mîncare, zîsă fata scoţînd din paporniţă o sticlă pîntecoasă.
– Mulţumim, zîsără bărbaţî’ in cor, da’… pe căldura asta ne cam moleşeşte…, ei , cîte o gură, aşa, merge!

Îşi plimbară sticla di la unu’ la altu’, urînd noroc gospodinii, dînd cîte o duşcă, apoi începură să mănînce cu poftă ciorba de găină acrită cu cîteva corcoduşe.
– Nea Nicolae, poftim şi dumneata la masă cu noi, zîsă fata ruşindu-să iară.
– Nu, multumesc, tocmai am terminat de mîncat!
– Daa, o ţuică nu bei?
– Nu, nu beau de fel, da’ ca să nu te refuz, oleacă de apa rece din ulcioru‘ ăla parc-aş bea, c-a mea-i boalcă de caldă.
– Cum să nu, zîsă Rusanda repezîndu-să cu ulcioru la Nicolae, şi măi, măi să să-piedece de-un ciot.

Nicolae tresări s-o ajute, da’ nu căzu şi, roşie ca racu’, ‘i dădu băiatului să bea apă rece, adusă di la ştiubeiu’ di su’ coastă. Beu cîteva inghiţîturi de apă pe ţîţa a mică a ulciorului, ‘i mulţumi, iar can’ ‘i dădu fetii ulcioru-napoi, privirile li să întîlniră. Nicolae-i privi albastru’ din oichii şi sîmţî că-l ia valuri-valuri de călduri şi frisoane şi aşa, o sfîrşeală la inimă. “ Can‘ s-a mai ridicat frate fata asta a lu nea Codin, că parcă măi ieri iera un ţîşti- bîşti de fata “?, gîndi Nicolae.

Iera imbracată cu o ie subţîrică, cu mînecuţe scurte, di su’ care ieşeau braţăle delicate, ie, p’in care să ghiceau sînii micuţi,cu poale şi cătrinţă, incinsă peste brîu’ delicat cu brăciri roşii. În picioare avea pantofiori negri, acum prafuiţ’ de colbu’ cîmpului.
O coadă groasă, neagră ca pana corbului, împletită, trecută peste umăr in faţă, îi ajungea pînă la brîu. Pe frunte, zulufii negri, creţi, îi încadrau faţa gingaşă cu oichii albaştrii şi genele lungi, cu sprîncene parcă desenate cu creionu’ si un năsuc carn, o guriţă mică şi cărnoasă. Can’ vorbea, să arătau în bărbiţa ascuţîtă şi in obrăjorii, acum prea îmbujoraţ’, gropiţe ce-i dădea un farmec aparte. Astea-l dădu gata pe Nicolae.

Să priviră cîteva clipe, după care, Nicolae, fîstîcit de farmecu’ fetii, ‘i mul
ţumi pentru apă.
– Ccu…plă…plăcere! Ingăimă fata roşie ca racu’ in obraji, aproape venindu-i să plîngă de ciudă că nu putuse să să ţînă tare-n faţa băiatului.
Nicolae văzu jena fetii şi-i zîsă:
_ Ieu tre’ să termin pîn’ la chindie, scuza-mă şi-ţ’ mulţumesc inc-o dată!
Lo coasa şi-ncepu sa traga cu ia voiniceşte prin fînu înalt şi mirosîtor. Rusanda le pusă cosaşilor in strănchini varză cu carne de raţă şi să aşeză gînditoare in spatele lor. Îl privi pe furiş pe Nicolae, sorbindu-l din oichi şi nu putu să nu observe mînile lui musculoase, incordate de muncă şi pieptu’ păros.

Iera şaten, cu oichii negrii, pătrunzători, inalt,cu sprîncene groase si o mustacioară subţîrică, ascuţîtă la capete. “ Io-te dom-le, are barba ca a mea, cu gropiţă “, gîndi fata zîmbind încăntată. Privirea fetii il ardea ca focu’ pe Nicolae. Să opri, scuipă în palme, mai tragînd cu oichiu’ la fată. Rusanda, imbujorată, strînsă masa, pusă totu-n baniţă şi în paporniţă şi plecă urîndu-le spor la treabă cosaşilori ei. Cîn’ trecu pi langă Nicolae, îi ură şi lui spor la lucru. Nicolae-i mulţumi, să opri din cosît şi, privirile li să-ntîlniră din nou, de data asta mai de-aproape, din oichii lor ieşind scîntei, pecetluind dragostea ce avea să vină.

( va urma )