Mă pomenii az’ pe la prânz cu nevasta:
– Ma Costache mamă, nu faci tu nişte clătite de-alea bune cum numai tu ştii să faci?
Mi-era cam în preget da’ vorbele mieroase ale nevestii mă conviseră.
– Fac mamă, cum să nu fac! Nu de alta da’ tu-mi făcusi ciorbiţa aia de văcuţă şi sărmăluţele de-mi mearsără la suflet!
– Ei, vezi? Tocmai de-aia!
– Păăăi, om avea ce-m’ trebe?
– Ce-ţ’ trebe?
– Ce să-m’ trebuiască, niscai făină…
– Vez’ şi tu că mai e o pungă de-un kil ne-ncepută.
– Ouă?
– Sunt şi ouă, berechet.
– Lapte, zahar…
– Ai Costache, ai tot ce-ţ’ trebuie numai că lapte nu mai e decât aşa, ca o cănuţă… daca vrei, pui doar apă minerală…
– Las’ că mă descurc eu, du-te la calculator şi joacă-te un Solitair că ma descurc eu!
Ei, rămăsei io stăpân în bucătărie! Incepui să cotrobai p’in bufet şi mi le-nşirai pe masă: măsurai cu o cană gradată un pic mai puţin de-o juma’ de kil de făină, un pliculeţ de zahăr vanilat, două ouă, esenţa de vanilie, doo mere mari, sănătoase… Ei da, uitasem zahăru’. Pusei şi punga de zahăr .
Luai un ditai castronu’ şi pusei într-însu’ doo linguri de zahăr si doo ouă (c-al treilea-l scapai pe gresie si mai era si cu doo gălbenuşuri!) şi-ncepui  a le bate bine cu telu’. Pusăi paharul ăla de lapte, un praf de sare si ca o lingura de ulei (cică uleiu’ ar infrăgezi aluatu’). Ei, uitai de mere! Lăsai castronu’ de-o parte şi curăţai merele de coajă (mergea şi-aşa  cu coajă da’ nu-mi placu c-avea ceva pete si bubuliţe), le scosăi cu grija cotoarele şi le dădui pe răzătoare (mama ei de razatoare că-mi zdrelii un deget!). Lăsai merele rase în pace pe farfurie şi-ncepui să pun faină: puneam o lingură-două, mestecam cu telu’, iar mai puneam, iar mestecam… pusei si cana de lapte da’… aluatu’ meu era gros al dracu! „Eeei, ia să adaug eu apă minerală!” Multumit de ce-mi ieşi-n castron, adăugai şi merele rase şi mestecai bine cu telu. „Hai să punem şi aromeleee!” Aruncai un pliculeţ de zahăr vanilat, câţiva stropi buni de esenţă de vanilie şi-un pic de esenţă de rom (nu de-aia da’ tot avea nevasta-mea pe-acolo!), ceva scorţişoara (că tot se-mpacă bine cu merele) si mai mestecai un piculet. „Booon, să căutăm tigaia acum! Da… unde mama lu’ proces verbal o fi? Fug în camera la nevastă:
– Mamă, unde-i iubito tigaia?
– Caut-o şi tu în bufet mai în fund da’ ia-o pe aia teflonată să nu se prindă clătitele!
– Las’ că stiu, nu ziseşi că io-s specialistu-n clătite?
– Asai Costache da’ dă-i mai repede că te-nvarti ca un… ou într-o căldare!
– Acuşa mamă, imediat!
Dădui iar fuga-n bucătărie, pusei tigaia pe aragaz să se-ncingă o ţârică, apoi pusei un piculeţ de unt. Ei, mergea şi uleiu’ da’ dacă tot aveam nişte unt pe-acolo… Ei, îmi trăsei castronu’ pe-un ochi stins al aragazului să-l am pe aproape şi pusei in tigaie un polonic de aluat. Ridicai tigaia de pe aragaz clătinând-o într-o parte şi alta usor, numai bine cât să cuprinda aluatu’ tot fundu tigaii şi-aşteptai să se facă pe-o parte, după care smucii de tigaie-n sus să-ntorc clatita. Cum dracu smucii, clătita să lipi preţ de-o clipită-n tavanu’ proaspăt zugravit, după care ateriză-n viteză tocmai pe papucu’ meu drept. Până a lua-o, mîţa, care nu ştiu cum dracu intrase-n bucatarie (pesemne atrasă de miros) se repezî la clătita, numai că… simţind-o fierbinte, se retrase spăşită. Poftii politicos mâţa afară, aruncându-i totodată şi prima mea clătita din serie:
– Ia-o Miţo fire-ai a iacă-cui, doar pentru tine fac io clătite!
Ca să nu vă mai ţin de vorbă, făcui clătite din tot aluatu’, ultima ieşindu-mi groasă de ziceai ca-i… plapumă! „Las’ că pe-aia o mananc io,  să nu mă critice nevasta!”
Având pe-aprope un borcan de dulceaţă de gutui, m-apucai să le ung, apoi să le rulez frumos câte una. Intrai cu farfuria cu clatite-n mână in cameră:
– Gata Costache, terminasi?
– Da mamă, serveste!
– Bune clatite făcuşi mă Costache, să-ţ’ ţînă Dumnezeu obiceiu’!