Blogul lui nea Costache

CAP.III . Dragostea şi căsătoria

Nici nu să dumuriră cand intrară in bîlci. Pe un camp mare, sa vedea o forfotă mare de oameni care-si trasăsără carele şi cărutele mai in margine. In stanga, tot felu’ de mărfuri, imprăstiate pe jos, pe peşchire sau pe ziare, pe tarabe improvizate, iar măi in dreapta, iera targu’ de animale. Trecură cu chiu cu vai pintre doo şiruri de care şi căruţe, unele goale, altele incărcate de saci cu grîu sau porumb, in altele, guita cîte un porc sau behăia o oaie.
Nu-i interesa nici pe Nicalae şi nici pe Rusanda să cumpere animale, aşa că intrară in stînga. La stînga, o femeie intre doo vîrste, grasă, in halat alb, avea pe o masă, unde, frumos orînduite, ierau păpuşele mari din turtă dulce, cu o gaură dreptunghiulară in mijloc, bomboane mari, pătrăţoase, cu nucă, făcute din zahăr topit şi alviţe alde, cu dungi în spirală, albastre.

Nicolae cumpară cîte doo păpuşele de turtă dulce şi bomboane cu nucă pe care le împărţî Rusandii si lu’ Iliuţă. Fata, roşie-n obraji, rosti un “nu trebuia” timid şi, la insistenţele lu’ Nicolae, le pusă in trăistuţa din păr de capră ce-o avea de gît. Alături, o ţărancă tînără, rumenă-n obraji, vindea brînză măruntă de vaci, lapte şi turtiţe mici de unt, puse intre doo frunze de viţă. Loară de aci cîte trei turtiţe de unt, cînd Rusanda văzu măi încolo, un bărbat cu haine de oraş ce avea pe o tarabă, tot felu de pînzeturi, si stofe. Îşi cumpără de aci nişte stămbiţă frumos înflorată să-şi facă o rochie, ca fetele de la oraş.

Măi încolo, pe jos, pintre picioarele oamenilor, vedeai tot felu’ de mărunţîşuri: sîte şi ciurele,curăţători de porumbi, piepteni de os, fieruţe de prins păsărele, fiare de călcat cu cărbuni, plăci de patifon, oale şi ulcele de Oboga şi Găleşoaia, strănchini, baniţe, joagăre, tesle şi cuţîtoaie, topoare şi coase, furci şi greble, placi de patifon, ruşeli pentru fete, pamblicuţe, agrafe de par, opinci, tăbliţe de scris pentru copii, condeie, darace şi ţăsale şi cîte şi măi cîte.
Măi in fund, pe cergi mari, ierau grămez’ mari de grîu şi porumb.
- Cu cît dai bănicioru’ de grîu nene?
- Un pol, zîsă ţăranu’.
Avea acas’ pui mici, care nu puteau mînca boabe de porumb.
- Zîci că nu măi poţ’ lăsa din preţ? Nu? Bine, iau trei băniciori! Pune în sacu’ asta!

Ieşiră in marginea bîlciului, la căruţă şi pusă sacu’ in ea.
- Măi stăm Rusando? Aş vrea să cumpăr un baibarac mamii, pentru la iarnă că acu-i măi lesne! Tu te pricepi măi bine ca mine, vii cu mine să-l alegem? Iliuţă, rămîi tu la căruţă, că venim repede, da?
- Da nea Nicolae!
Ajunsără lîngă un ţăran care, pe o bară sprijinită pe doi pari, avea agăţate o sumedenie de baibarace de dimie şi iţari şi veste schilereşti şi cojocele din blană de oaie, fără mîneci, frumos inflorate.
- Mama -i cît tine de ‘naltă, da’ măi groasă in talie. Care crez’ că i s-ar potrivi ? Ăsta?
- Nu, e prea mare! Hai să-l vedem pe ăsta, zîsă Rusanda.
- Ia pune-l pe tine! Uite, e o ţîră lărguţ, însamnă că de mama-i numa’ bun!
- Da, pentru tanti e tocmai potrivit şi are croială frumoasă!
Nicolae plăti ţăranului şi plecară de mînă spre căruţă. O ajută pe fată să urce şi-i făcu loc in faţă, pe blană. Lo hăţurile cu nădejde in mîni şi plecară încet, mergînd cu grijă, să nu lovească vreun ţăran, ba cu sacu-n spate, ba cu un purcel, ba cu un noatin.

În sfîrşit, ieşiră din bîlci şi scăpară de toată hărmălaia şi gălăgia aia.
- Zîci că după prănz ne-ntîlnim la nuntă?
- Da, zîsă fata fîstîcindu-să.
Îi lo din nou mîna într-a lui, şi nu-i măi dădu drumu’ pînă în dreptu’ căşii Rusandii. O ajută să coboare din căruţă, reamintindu-i:
- Ne întîlnim la nuntă, da Rusando?
- Da, la revedere!
- Pe curînd, Rusando!
- Sănătate nea Nicolae!
- Să trăieşti Iliuţă!
Nicolae dădu bice cailor. Iera fericit, parcă plutea. Îi plăcea mult fata lu nea Codin. Nu mai iubisă nici o fată pînă acuma. Mergea pe blana căruţî’, floierînd un cîntec vesel. Lumea cu care să întîlnea, îl privea mirată, nu-l măi văzusă nima floierînd.

Ioanii îi plăcu baibaracu’, îl îmbrăcă şi-i venea ca turnat. Drept mulţămire, îl pupă pe Nicolae pe frunte, şi-i zîsă:
- Nu măi veneai mamă, credeam că uitaşi că trebuie să mergem la nuntă!
- Nu uitai mamă, mă bărbieresc şi mergem.
Nicolae scoasă dintr-o cutiuţă de lemn, briciu’ rămas de la Gligore, tată-său, să bărbieri, să clăti cu apă rece, apoi să ştersă cu un peşchir curat.
- Nicolae, uite ici hainele ale noi. Îmbracă-te, că mă îmbrac şi ieu. Hai că întîrziem şi ne aşază în coada mesii.
- Uite-acu, mamă!

Nicolae, îmbrăcat cu iţari schilereşti şi cămaşă inflorată, cu răuri, desfăcută la piept, cu chimir de piele şi pantofi negri in picioare, se căznea să îndrepte un ciuf pe frunte. Îl frecă cu podu’ palmii şi dădu cu pieptenu’. Acu fu mulţumit.
- Ce băiat frumos are mama, mînca-l-ar mama! Tot aşa iera şi tată-tău cîn’ ne-am loat, zîsă Ioana ştergîndu-şi o lacrimă din colţu’ oichiului.
- Ei, acu iar începi? Las’ că şi matale eşti frumoasă, eşti cea măi frumoasă mamă din lume!
- Linguşitorule ce ieşti!
Ioana să îmbrăcasă cu hainele iei ale bune de Paşti din cufăru’ iei de zestre: ie, poale şi cătrinţe, brăciri la brîu şi pe cap, o cîrpă albă, lungă, de borangic. În picioare îşi lo opincile iei , nepurtate, croite de omu’ iei în anu cîn’ a murit.
- Di ce nu iei pantofii mamă?
- Nu pot Nicolae mamă că am umblat numa’ desculţă şi nu mă sîmţăsc bine în iei. Opincile-s uşoare, cu estea am crescut! Hai să mergem!

Ieşi pe poarta căşii, cu Nicolae de braţ păşind ţanţoşe p’in prafu’ şuşelii.
- Un’e mergeţ’ Ioană, la nuntă?
- La nuntă Genico, la nuntă!
- Să vă distraţ’ sănătoşi!
- Să te-audă Dumnezău Genico!
Ajunşi la poarta ginerelui, lăutarii îi văzu, întrerupsără cîntecu’ şi incepură să le cînte primirea. Cumnatu’ de mînă, incins în diagonală cu un peşchir şi cu o ploscă în mînă, cu o batistă cusută de mîna miresii, legată de ia, le ieşi în cale, le ură “ bun venit ” şi le dădu să bea.
- Noroc şi ceasu-al bun, să trăiască tinerii! Casă de piatră!
- Bine aţi venit, poftiţ’ la masă, intraţ’ p’icea, îi invită cumnatu’ de mînă.

( va urma )

Cap. II. Dragostea ( continuare )

Sara, odata cu asfinţitu’, Nicolae termină de cosît. Îşi lo coasa şi porni agale pe cîmp, spre casa. Iera obosît, iar mintea-i rămăsăsă la zgîtia aia de fata a lu Codin, la Rusanda. “ Doamne, cum ai putut să pui atîta frumuseţe la o fată ca Rusanda? “gîndea Nicolae. Cîn’ intră pe poartă, deja apărusără primele stele. Mamă-sa, Ioana il aştepta:
- Terminaşi, Nicolae mamă?
- Dădu Dumnezău de terminai, mamă!
- Bodeaproste lu’ Dumnezău că terminaşi, băiatu’ mamii! Hai sa-ţ’ torn apă să te speli o ţîră şi să mănînci ceva, că ţ’-o fi şi ţîie foame, băiatu’mamii!

Ioana-i turnă băiatului apă şi să spălă pînă-n brîu de prafu’ şi sudoarea de peste zî. Mîncă ceva pe fugă şi-şi lo apoi o cergă şi un căpătîi şi să sui sus în podu’ şoprului să să culce in fînu’ cosît intr-un alt loc, zîlele trecute. In pod, iera răcoare, plăcut şi fînu’ mirosa frumos, de te ameţa. Stelele clipeau vesel pe cer, iar luna nouă lumina ca zîua. Frunzăle din nucu’ din spatele şoprului, foşneau aşa plăcut in adierea vîntului iar de undeva din grădini, să auza cîntece de răcănei şi de greeri.Cîte-o boare de vînt aducea miros imbătător de regina-nopţî’, iar o pasăre de noapte cînta undeva măi departe, p’in dealu’ cu pruni.

Işi umplu plămînii cu aeru’ răcoros al nopţî’ şi, in gîndurile lui, începu să-şi faca încet, încet, loc, fata lu’ Codin, Rusanda. Parcă pînă acuma, nici o fată nu l-a năucit aşa, ca Rusanda. Şi-au spus puţîne cuvinte, da’ privirile lor şi-au spus multe. Adurmi tîrzîu, spre miezu’nopţî’, cu Rusanda in gînd, apoi şi în vis. Alergau in vis, pe cîmpu înverzît, desculţ’, ‘i culegea flori, să sărutau.
Să sculă cînd, o rază de soare, pătrunsă p’intr-o şindrilă ruptă, şi-i atinsă pleoapa.

Sări ca un arc, îşi lo cerga şi căpătîiu’, le scutură de floare de fîn şi coborî scara şoprului. Mamă-sa Ioana, sculată cu noaptea-cap, dădusă drumu’ la păsări in curte şi le arunca boabe dintr-o troacă de dovlete.
Tîlvura de găini, răţă, gîşte, curci şi cîteva cîţe umplusără toată bătătura şi să intreceau care să ciocănească măi intîi din boabele di pe jos.
- Gata, vă dădui destul! Ei, te sculaşi mamă? Nu măi durmişi Nicolae, că-i duminecă, hodineşte-te, c-ai muncit destul săptămîna asta, zîsă Ioana, sorbindu-l pe Nicolae din oichi.
- Nu măi pot mamă, aş vrea să mănînc o ţîră, că vreau să merg p’in bîlci.
- Ia de te spală o ţîră, şi-ţ’ pun!

Nicolae să dusă la fîntîna cu cumpănă di la poartă, scoasă o găleată de apă şi-o pusă în jgheabu’ lung, de lemn. Să spălă cu apă din belşug pînă-n brîu, pufnind şi scuturîndu-să, stropind cu apă in toate părţîle. Intră-n curte unde, Ioana, mumă-sa, îl aştepta cu un ştergar curat pe braţ. Îl privea pe Nicolae ca pe lumina oichilor iei. Rămăsăsă văduvă di la 36 de ani, cînd Nicolae avea 16 ani. Îl dădusără la Scoala Normala la Tîrgu-Jiu, voiau sa-nveţe carte, să să facă invăţător, da’, după doi ani de carte, a venit nenorocirea asta pe capu’ lor, şi ia sîngură nu l-a măi putut ţîne în şcoală.

Tată-său, Gligore, fusăsă om gospodar,
Avusăsă doi cai şi căruţă, două vaci cu lapte, şapte pogoane de pămînt, plug şi grapă, ce mai, om înstărit.
S-a dus la o nuntă, s-a băgat între doi care să băteau şi unu’ l-a înjunghiat in inimă, murind pe loc. Tot greu’ caşii, de atunci, picasă pe Nicolae. El la arat, la sămănat, la prăşit şi la cules, el punea oameni, avea şi o vie pe deal şi vreo treizăci de pruni. După moartea omului iei, Ioana vîndusă vacile, un cal şi trei pogoane de pamant sa-l ţînă pe Nicolae la şcoală. După ce Nicolae să lăsasă de şcoală, încercau să pastreze ce aveau şi să nu măi înstrăineze nimic.

Inhămă calu’ la căruţă şi plecă spre bîlci. Iera încă răcoare. Ieşi din sat. Calu’ tropotea pe drumu’ de ţară, cu plopi nalţ’, umbroşi, de-o parte şi de alta. Bîlciu’ nu iera departe, do’r la zece, doişpe kilometri de sat. Pe la jumatea drumului, văzu mergînd pe jos pe Rusanda şi pe frate’său, Iliuţă.
- Ptruuu! Ho, căluţîlor! Mergeţ’ la bîlci?
- Da, nea Nicolae, la bîlci mergem, zîsă Iliuţă.
- Şi… domnişoara…Tot la bîlci?
- Da, nene!
- Hai să vă iau drumu’ din picioare! Urcaţî-vă în căruţă!

Iliuţă sări sus în căruţă şi o ajută şi pe fată să urce.
- Vino Rusando icea, lîngă mine-n faţă, pe blană!
Îi întinsă mîna fetei şi ea să aşeză lîngă iel, inima bătîndu-i să-i spargă pieptu’.
- De ce-mi zîci nene, vrei să mă sîmt bătrîn? N-am decît 19 ani. Tu cîţ’ ai?
- Aproape 17, zîsă Rusanda cu sfială.
- Pai vez’? Ia să mă tutueşti de-acuma. Da?
- Bine, ne…hm… bine, Nicolae!
- Ei, aşa măi merge.

Fata sîmţa că-i arde palma mînii ce i-o ţînusă Nicolae într-a lui.
- Nea Codin ce face? Rămasă acas’?
- Da, tata-i alergător la nunta băiatului lu’ naşu-meu, Gheorghe al Gichii.
- Ei, da, că-mi zîsă mama, că ne chemară cu plosca şi pe noi la nuntă. Tu mergi la nuntă?
- Da, merg, zîsă fata încet.
- Ce bine-i că… jucăm şi noi o ţîră! Jucăm?
- Jucăm Nicolae, zîsă fata îmbujorată.

Fata-şi sprijinea palmele, pe blana căruţî’. Nicolae mută hăţurile in mîna dreaptă, iar cu stînga, aşa, ca din întîmplare, pusă palma pe dosu palmei fetii, deştele lor împleticindu-să. Să sîmţau atît de bine, şi, parcă, un fior, trecea dintr-o parte într-alta, di la unu’ la altu’. Amîndoi, parcă pluteau, iar caii, sîmţînd hăţurile slăbite, o luară la pas.

Cap. II. Dragostea

Coasa lu’ Nicolae şuiera în fînu’ înalt ce s-aduna poloage in urma lui. Soarele, acum, de amiază, dogorăşte cu putere. “ Ar fi nevoie de-o ploiţă, altfel să usucă totu’ “, gîndi Nicolae. Sîmte cămaşa încinsă-n spate, de parcă ar fi lipit de-o sobă fierbinte. Să sîmte ostenit de-atîta muncă şi parcă i-ar fi şi o ţîră foame. Să trasă la umbra cireşului de care trecusă cu coasa, un cireş mare şi bătrîn şi să aşeză la umbra lui, la vro dooj de paşi în urma lui. Pusă coasa alături, rezemată de cireş şi scoasă un ştergar, il întinsă pe iarba proaspăt cosîtă, apoi scoasă o bucată mare de mămăligă, cîţ’va trandafiri di la garniţă, doo cepe mari si doi castraveţ’. Sparsă cepele cu pumnu’ şi presără o leacă de sare pe iele, curăţă castraveţî’ şi-i tăie în felii, le sără şi începu să mănînce cu poftă.

Pe locu’ vecin, patru cosaşi din satu’ vecin, trăgeau la coasă, unu-n spatele aluilalt, in diagonală. Pe unu-l cunoştea din copilărie, să scăldau împreună in lacu’ morii, Costică al Floarii. ‘I loasă la coasă nea Codin di la alălalt cap al satului, om gospodar in sat, da’ căruia-i murisă muierea lăsîndu-l cu doi copii, şi’acu avea o muuiere de-a doua.
- Îţ’ veni foame mă Nicolae?
- Îmi veni mă Costică, nu măncaţ’ cu mine?
- Nu mă, c-o să vie şi la noi masa. Termini pîn’ la chindie?
- Termin, termin. Io-te că vă veni şi vouă masa, zîce Nicolae.

Iera fata lu nea Codin, Rusanda, cu frate-su . Fata purta pe cap, pe un oblanic, o baniţă coperită cu un stergar, iar copilu’, o paporniţă grea în mînă.
- Bun lucru la dumneavoastra, le zîsă fata cosaşilor iei. Merge, merge?
- Mulţumim, domnişoară! Musai să meargă, dacă dai din mîni!
Îşi roti oichii şi văzîndu-l pe Nicolae su’ cireş mîncînd, ‘i ură şi lui, ruşind în obraji:
- Bună zîua şi poftă bună nene Nicolae! Ne primeşti şi pe noi la umbra cireşului dumitale?
- Cum să nu Rusando? Poftiţ’, ie loc destul pentru toţ’, zîsă Nicolae, sîmţînd aşa, o căldură în capu’ pieptului.

Rusanda veni în partea ailaltă a cireşului şi, ajutată de Costică ce ajunsăsă la ia măi întîi, pusă jos baniţa grea, apoi oblanicu’ rotund şi uşor turtit de greutatea baniţî’, apoi scoasă din baniţă doo peşchire inflorate, cusute astă iarnă de fată, le intinsă pe iarba cosîtă de Nicolae şi pusă, frumos aranjate , patru strănchini si patru linguri noi de lemn, cumpărate de ia din bîlci, săptamana trecută. Fără a mai scoate oalele de pămînt din baniţă, Rusanda pusă îndemînatică ciorbă in strănchini, cu cîte o bucată mare de carne de pasăre.
- Poftă bună! Luaţ’ şi o ţuică să vă facă poftă de mîncare, zîsă fata scoţînd din paporniţă o sticlă pîntecoasă.
- Mulţumim, zîsără bărbaţî’ in cor, da’… pe căldura asta ne cam moleşeşte…, ei , cîte o gură, aşa, merge!

Îşi plimbară sticla di la unu’ la altu’, urînd noroc gospodinii, dînd cîte o duşcă, apoi începură să mănînce cu poftă ciorba de găină acrită cu cîteva corcoduşe.
- Nea Nicolae, poftim şi dumneata la masă cu noi, zîsă fata ruşindu-să iară.
- Nu, multumesc, tocmai am terminat de mîncat!
- Daa, o ţuică nu bei?
- Nu, nu beau de fel, da’ ca să nu te refuz, oleacă de apa rece din ulcioru‘ ăla parc-aş bea, c-a mea-i boalcă de caldă.
- Cum să nu, zîsă Rusanda repezîndu-să cu ulcioru la Nicolae, şi măi, măi să să-piedece de-un ciot.

Nicolae tresări s-o ajute, da’ nu căzu şi, roşie ca racu’, ‘i dădu băiatului să bea apă rece, adusă di la ştiubeiu’ di su’ coastă. Beu cîteva inghiţîturi de apă pe ţîţa a mică a ulciorului, ‘i mulţumi, iar can’ ‘i dădu fetii ulcioru-napoi, privirile li să întîlniră. Nicolae-i privi albastru’ din oichii şi sîmţî că-l ia valuri-valuri de călduri şi frisoane şi aşa, o sfîrşeală la inimă. “ Can‘ s-a mai ridicat frate fata asta a lu nea Codin, că parcă măi ieri iera un ţîşti- bîşti de fata “?, gîndi Nicolae.

Iera imbracată cu o ie subţîrică, cu mînecuţe scurte, di su’ care ieşeau braţăle delicate, ie, p’in care să ghiceau sînii micuţi,cu poale şi cătrinţă, incinsă peste brîu’ delicat cu brăciri roşii. În picioare avea pantofiori negri, acum prafuiţ’ de colbu’ cîmpului.
O coadă groasă, neagră ca pana corbului, împletită, trecută peste umăr in faţă, îi ajungea pînă la brîu. Pe frunte, zulufii negri, creţi, îi încadrau faţa gingaşă cu oichii albaştrii şi genele lungi, cu sprîncene parcă desenate cu creionu’ si un năsuc carn, o guriţă mică şi cărnoasă. Can’ vorbea, să arătau în bărbiţa ascuţîtă şi in obrăjorii, acum prea îmbujoraţ’, gropiţe ce-i dădea un farmec aparte. Astea-l dădu gata pe Nicolae.

Să priviră cîteva clipe, după care, Nicolae, fîstîcit de farmecu’ fetii, ‘i mul
ţumi pentru apă.
- Ccu…plă…plăcere! Ingăimă fata roşie ca racu’ in obraji, aproape venindu-i să plîngă de ciudă că nu putuse să să ţînă tare-n faţa băiatului.
Nicolae văzu jena fetii şi-i zîsă:
_ Ieu tre’ să termin pîn’ la chindie, scuza-mă şi-ţ’ mulţumesc inc-o dată!
Lo coasa şi-ncepu sa traga cu ia voiniceşte prin fînu înalt şi mirosîtor. Rusanda le pusă cosaşilor in strănchini varză cu carne de raţă şi să aşeză gînditoare in spatele lor. Îl privi pe furiş pe Nicolae, sorbindu-l din oichi şi nu putu să nu observe mînile lui musculoase, incordate de muncă şi pieptu’ păros.

Iera şaten, cu oichii negrii, pătrunzători, inalt,cu sprîncene groase si o mustacioară subţîrică, ascuţîtă la capete. “ Io-te dom-le, are barba ca a mea, cu gropiţă “, gîndi fata zîmbind încăntată. Privirea fetii il ardea ca focu’ pe Nicolae. Să opri, scuipă în palme, mai tragînd cu oichiu’ la fată. Rusanda, imbujorată, strînsă masa, pusă totu-n baniţă şi în paporniţă şi plecă urîndu-le spor la treabă cosaşilori ei. Cîn’ trecu pi langă Nicolae, îi ură şi lui spor la lucru. Nicolae-i mulţumi, să opri din cosît şi, privirile li să-ntîlniră din nou, de data asta mai de-aproape, din oichii lor ieşind scîntei, pecetluind dragostea ce avea să vină.

( va urma )

Cap. I.  Sfîrşitu’

În dudu’ din spatele pătulului din fundu’ curţî’, cocoşu’ al mare, începu să cânte pe-o creacă groasă, vestind ivirea zorilor. Doda Rusanda, sări ca arsă, să uită alături, lângă ia şi văzu locu gol. Oleacă mai devreme, cu vro jumate de ceas înăinte, sîmţîsă că Nicolae al iei să sculasă şi ieşisă şi iel, ca omu’ la privata din fundu’ grădinii. ‘I pieri somnu’. Toată săptămâna, Nicolae nu fusăsă în apele lui, îl durusără picioarele, măi ales stângu’, la care fusăsă rănit pe frontu’ de est, avusăsă şi dureri de cap şi vărsături, cu ameţăli, măi mult bolisă în pat. Degeaba i-a pus ia o legătură stropită cu ţuică la cap, i-a pus şi ventuze pe şele, i-a descîntat de dureri de cap, ba l-a pus să să dea şi peste cap, că poate i-o fi căzut rânza. Az’, ar fi vrut să-i dea o telegramă fetii a mică di la Craiova, doctoriţa, să vie şi să-l ducă la vr-un spital, ceva. “Io-te că nu mai vine, n-o fi pătat ceva?” gândi ia, să sculă fuga din pat, şi ieşi afară. Trecu parleazu’ în grădină şi, la doojde paşi, lângă o tufă de făsui verde, în potecă, îl văzu pe Nicolae căzut aşa-ntr-o rână, cu oichii deschişi, aţîntiţ’ în gol, horcăind. Trăgea să moară.

- Ioanaaa, Lenuţooo, Mateeei, săriţi fraţîlor că moare Nicolae al meu!.Vîi de mine, Nicolaeee! Omu meu al drag, nu mă lăsa sîngură Nicolaeee!
Fugi repede în bucătăria iei de vară făcută de Nicolae pe primăvară, lo di pe o policioară un cribit şi doo lumânări şi fugi într-un suflet în grădină. Îl întoarsă şi ia cum putu pe Nicolae cu faţa în sus şi să aşeză lângă iel, ‘i pusă capu-n poala iei şi-i aprinsă o lumânare. ‘I pusă lumânarea în mâna dreaptă, strângându-i mâna în mâinile ei mici. I să păru că muri şi izbucni în plâns, jelindu-să cu glas tare. Nicolae deschisă oichii, ‘i aţinti în oichii ei şi vru să zîcă ceva. Doda Rusanda, muiere bătrână,’i murisă mulţi oameni în mânile ei, tăcu să-l lase să moară liniştit, să nu-l mai întoarcă moartea. Nicolae măi horcăi odată, hîrîind din piept şi să dusă. Faţa lui, chinuită de chinurile morţii se lumină. Pe poartă intrară patru vecini şi să-ndreptară în fugă spre grădină, unde, doda Rusanda să jelea cu voce subţîre şi tremurîndă, cu Nicolae mort, cu capu-n poala iei, cu mâna strânsă pe lumânarea aprinsă, ţînută de mână ei, iar cu ailaltă, mîngîindu-l pe fruntea acum descreţîtă de riduri.

- Dumezau să-l ierte! zîsără toţi, închinându-să.
- Să-l ierte Dumnezau! Nicolaeee, scoală-te Nicolae să vorbeşti cu vecinii tăi! Scoală-te Nicolae, omu meu al drag şi al scump, că veniră vecinii pi la tineee! Mă lăsaşi Nicolae sîngură, sînguricăăă! Cine mai are grijă acu de mineee!
- Vasile, Dumitre! strigă Matei, haide-ţ’ fraţîlor că muri nea Nicolae, haide-ţ’ să-l băgăm în casă.
Trezîţ’ în jelitu’ dodii Rusanda, Vasile şi Dumitru, veniră într-un suflet în grădină, îl loara pe nea Nicolae pe braţe şi-l, dusără în hodaia din mijloc şi-l aşezară pe pat.
- Hai mumă, să vă dau o albie să-l scăldaţi, voi, bărbaţî’, că aşa-i bine, zîsă doda Rusanda. Io-te icea în tindă îl spălaţi şi-l ducem în odaia di la drum, a bună, c-o merita şi iel, după cât a muncit toată viaţa asta a lui, zîsă doda Rusanda pintre suspine si lacrimi.
Ai trei bărbaţ il dezbracară pe Nea Nicolae, îl spălară în albie, în tindă şi-l ştersără cu doo peşchire, cusute de doda, peşchire ce trebuiau puse in tron su’ iel.

- Hai mumă, duceţî-l in hodaie la drum, că vă dau acu hainele lui ale bune să-l îmbrăcăm.
Barbaţî-l dusără în hodaie, aşa gol, iar doda Rusanda adusă costumu’ adus de baiatu-al mare din Bucureşti, îmbracat dor odată, la Paşti. Scotoci in lada iei a veche, de zestre si-i scoasă pantofii lui ai noi, nepurtaţ’, şosete şi o cămaşă nouă, toate pregătite de mormantare, şi-l îmbrăcară.
Matei îl bărbieri apoi cu briciu’ lui al vechi, pe care-l avea de cand era prizonier, in Rusia.
- Dumitre, ia mamă biletu’ ăsta, vez’ ca-i adiresa copiilor mei, sunt şi telefoanele lor acolo, anunţa-i de nenorocirea asta, să vina si iei, zîsă doda Rusanda, izbucnind iar in lacrimi amare. Vasîle, mumă, urcă-te cu Matei in pod şi dă jos tronu’ al mare al lu Nicolae al meu, că le avem pregătite de doojde ani, că nu m-a loat pe mine Dumnezau măi întîi, să nu măi fi apucat moartea lui, of, Doamne!

Lumea incepu sa vina cu flori si lumanari. Oamenii intrau pe portile deschise, zîceau cum ‘i datina, “Dumnezau sa-l ierte”, aprindeau lumanari pe care le-nfigeau intr-o raina mare, umpluta cu năsîp, afară, la uşe, in tindă.
- Scoală-n sus Nicolaeee, scoală-te sa vezi cum vine lumea la tine Nicolaeee, ca tu te-ai avut bine cu toţ’, Nicolae, omu’ meuuuu, că tu vorbeai frumos cu toata lumeaaa, respectai şi pe copii ai mici şi-ţi erau dragi oamenii, că ai avut suflet bun, Nicolaeee! Omu’ meu al frumos, al bun şi-al drag, că ne-am fost dragi toata viata, Nicolae, nu m-ai atins nici c-o floare, c-am fost săraci Nicolae, da’ ne-am căznit sa ne creştem copii sa-i facem oameni mari, Nicolaeee, au plecat di lînga noi, omuleee şi murim sînguri, cu străinii la căpătai, Nicolaeee! Of, Doamne, ce-m’ făcuşi, de ce mi-l loaşi?
Femeile plîngeau in hohote, plîngeau si barbaţî’ şi copii ai mici, de le spunea nea Nicolae poveşti la poartă. Doda Rusanda stătu pe pat, lînga omu’ iei mort, să jelea cu glasu’ stins, răguşit, şi-ncepu să-l mîngîie pe omu’ iei mort, si sa-l pupe, hohotind de plîns pe obrajii şi pe oichii lui, care să răcisără. Deodat’, capu-i căzu pe pieptu’ omului iei mort şi să lăsă moale, pe pat.

- Săriţ’ fraţîlor că-i veni rău dodii Rusanda. Adu fă Ioană repede neşte oţăt. Hai repede! Apa rece!
Ioana adusă un ţoi de-o litră plin cu oţăt si-ncepu sa-i frece fruntea si tîmplele dodii. Işi mai reveni o ţîră can’ beu şi apă rece dintr-un ulcior.
- Lasaţă-ma icea, lîngă omu meu, zîsă doda Rusanda, cu vocea stinsă, întindeţî-mă aci, lîngă iel. Aşa, pe acelaş căpătîi cu iel. Ioană, asculta bine la mine, eu mor, mă duc si eu cu omu’ meu, nu mai plîngeţ’, ascultaţî-ma. Vez’ Ioană că in lada aia inflorată, am tot ce trebuie să mă imbrăcaţ’ şi pe mine. Să daţ’ şi tronu meu jos, să mă puneţ’ in iel, lîngă omu’ meu. In dulapu’ al mare găsîţ’ doo velinţe de pus in tron, pentru amîndoi, şi pînza de pus pe oichi, şi pînza de doliu, şi batiste, şi peşchire de dat la gropari, şi la popa, şi tot ce trebuie…
- Lasă, dodă Rusandă, că pîn’ desară vin si copii dumitale di la Craiova si Bucuresti şi…
- Nu mă măi găsăsc vie mumă, să le spui să mă ierte, să nu să supere pe mine că-i las sînguri, da mă duc cu omu meu acolo unde ne e locu’, c-am ţînut unu’ la altu’ ca la oichii din cap…să ne îngropaţ’ in aceeaşi groapă pe amîndoi… să fim şi pe acolo tot împreună…

Lacrimile-i curgeau din oichi dodii Rusanda. Elea au fost ultimile iei vorbe. Rămasă cu capu-ntors spre omu iei, cu privirea de un albastru clar aţintiţ’ la chipu lui, privire in care se vedea o mila şi o dragoste fără margini, pentru omu ei de-o viaţă. Doda Rusanda să stinsă şi ia, avînd pe faţă intipărită multumirea şi fericirea.
Spre sară, cîn’ au venit copii lor de departe, in loc de unu’, au gasit doo tronuri, unu’ lîngă altu’, aşezate pe doo mese, puse de-a latu’, su’ iele.
Nea Nicolae şi doda Rusanda au aratat lumi-ntregi cum să trăieşte şi cum să moare, uniţ’ in dragostea lor, şi după moarte.

( va urma )

Acest film pledeaza pentru demitificarea lumii in care traim. Produs de Peter Joseph, filmul a fost creat pentru a-i inspira pe oameni sa priveasca lumea dintr-o perspectiva mai critica si pentru a intelege ca deseori lucrurile sunt diferite de le vedem noi, oamenii obisnuiti.

Ce pot avea in comun religia, razboiul si banii? Conform acestui documentar, care timp de doua ore aduce o multime de argumente in sprijinul teoriei pe care o sustine, numitorul comun este incercarea de manipulare a populatiei la nivel mondial. Acest film a suscitat o serie de controverse, totusi, consider ca merita sa fie vazut.

Pentru full screen apasati butonul dedicat.