- Ioanăăă! Ruusandă!
- Ia vez’ mamico, strigă cineva la poartă!
Ioana înfipsă furca în grămada de bălegar ce tomna-l strânsăsă în grajd şi ieşi-ntr-un suflet afară. “Hiii, Doamne, Dumnezăaule, Milică poştaru’!”
Alergă într-un suflet spre poartă. Din fundu’ gradinii, cu poala plină cu teci de făsui uscat, Rusanda ieşi în colţu’ grajdului şi rămasă pironita locului, aşteptând să vadă ce le adusă poştaru’.
- Taci Pripas, fire-ai al iacă-cui de câne, taci din gură! Ce-i Milică, ie de rău?
- Nu Ioană, ieu măi dau şi veşti bune, nu numa’ rele! Aveţ’ o scrisoare de la fiu-tau Nicolae…e scrisă din Iaşi!
- Bodeaproste lu’ Dumnezău că-i de bine, mi-a ascultat ruga! Intră Milică să bei un rachiu!
- Nu Ioană, nu pot, zău, că mă grăbesc să ajung la Ioana lu’ Balaşa-n capu’ satului. ‘I dat dispărut fiu-su, Petre!
- Duoamne, apără şi păzăşte, să-nchină Ioana cu spaimă!
Ioana să apropie de Rusanda, cu scrisoarea-n mână. Rusanda, galbină ca şofranu’, dădu drumu’ poalii, tecile de făsui răspândindu-să pe jos:
- Ce-i mamică?
- Nimic rău, fata mamii, o scrisoare di la Nicolae-al nost’! Ia de-o citeşte, hai icea-n cunie să şedem jos.
Intrară amândoo-n cunie şi să aşezară. Rusanda-ncepu să citească cu glas tremurând. Când citi că Nicolae a fost rănit, izbucni în plâns:
- Săăracu, de aia-i scrisă din Iaşi, c-a fost rănit şi-i în spital!
- N-auzâşi că a fost d’or o zgârâitura?
- Zâce şi iel aşa, să nu ne-ngrijorăm, răspunsă Rusanda-ndoită.
- Zâsăşi că-i dă drumu’ peste câteva zâle!
- Da, da’ pleacă-napoi pe front!
- Lasă Rusandă mamă, bunu’ Dumnezau ‘i-ajuta, c-am plătit la trei biserici…nu să poate să ne părăsască Dumnezău, că noi n-am făcut niciodată rău la nima! I-auz’, plânge copilu’, fugi de-i dă ţâţă!
Rusanda plecă-n casă la copil. Îl schimbă şi-i dădu sa sugă. Nicuşor sugea cu poftă, în timp ce Rusanda-l privea cu drag, mângâindu-i cu gingăşie cu deştul arătător pe frunte, pe năsuc şi pe bărbiţa micuţă. Măi crescusă un pic, ierea grăsuţ, şi pe zî ce trecea, recunoştea trăsăturile lu’ Nicolae.
Oamenii erau năcăjiţ’. Aproape tot satu’ avea pe câte cineva pe front, ba un fiu, ba un nepot, o rudă sau iubit, şi unora din ei, Milica poştaru’, le adusăsă scrisori în care ierau anunţaţ’ că ai lor ierau căzuţ’ în război sau daţ’ dispăruţ’. Nu de puţâne ori, cand trecea Milică poştaru’, rămâneau în urma lui ţâpete şi plânsete.
Ierea toamnă. Să racorisă bine afară şi nu măi iera mult şi urma să dea prima brumă. Ioana trecusă într-o zî pi la locul-al cu porumbi. Fusăsă sămănat pe primavară de Nicolae cân’ fusăsă-ntr-o permisie, şi uite-acuma, ierau numa’ buni de cules. Să făcusără porumbi frumoşi, cum avusăsără şi-n hăl an.
A ajutat-o la cules cuscrii Codin şi Măria, naşu’ şi naşa, venisă şi baba Genica cu mosu’ iei, şi trei copilandri di p’in vecini. Mersăsă Ioana cu iei pe loc, la cules, Rusanda rămânând acas’ cu copilu’, şi să facă mâncare la oameni.
Sara, târzâu, toţ’ porumbii fusăsără aduşi acas’, cules cu foi cu tot şi pus
într-o gramadă mare, în mijlocu’ oborului. Dupa ce sosâsă şi ultimu’ car, Rusanda, ajutată de soacră-sa Ioana, pusără mâncarea pe doo mese lungi, lipite una de alta.
- Poftiţ’ la masă, îi invită Rusanda.
Sticla de ţuică trecea de la unu’ la altu’, făcându-le poftă de mâncare.
- Cuscră, mâne spre prânz, venim la clacă să curăţăm porumbu’ de foi, şi de ne-o ajuta Dumnezău, până-n sară terminăm, zâsă Codin.
- Venim şi noi, zâsă naşu, dascălu’.
A doua zî, veniră toţ’ ai care venisără şi la cules. Şedeau aşezaţ’ pe scăunele, la marginea grămezî’ uriaşe de porumbi, şi-i curaţau de foi. Drugile mari, galbine, curăţate de foi, zburau pe-ntrecute, spre o gramadă ce să mărea văzând cu oichii, foile, alaturi, stranse grămadă. O sticlă de un kil cu rachiu de prună şedea în mijlocu’ lor, astupată la gură c-un cocean de porumb, din cân’ în cân’,trecând pi la fiecare.
- Şi…cum dodă Genică, zâsă Codin râzând, lu’ nea Gicu ăsta-l dumitale, zâci că i-au cam plăcut mândrele?
- Plăcut pe dracu’, ieu am fost om cuminte fă, ţ’-am măi spus io, da’ nu m-ai crezut, am fost cumiiinte, zâsă nea Gicu arătându-şi râzând gingiile cu d’or doi dinţ’ într-o parte.
- Cuminte pe dracu’ Gicule, foooc de cuminte! Treceai pârleazu’-n gradină şi săreai gardu’ la Domnic’ a Şchioapii, că mi-a zâs mie-o muiere, nu ţ’-o spui care…
- Taci fă babo, c-o măi ajutam şi ieu pe-acolo p’in obor, că iera şi ia amărâtă că iera şi ia văduvă, fără om…că bietu’ Gheorghe-al iei fusăsă pretenu’ mieu şi-o ajutam si ieu…pe acolo…
- O ajutai, da…, veneai după ce-o ajutai, cu draci în cap şi mă plezneai, ba că mâncarea-i prea rece, ba prea fierbinte…Cân’ mi-aduc aminte, îmi vine aşa, să-ţ’ pun ceva-n mâncare să mă scap dracu’ de tine! Tooaaată viaţa ta ai fost un cebăluit şi-un netrebnic, si-un curvar, aia ai fost! Acu… te-ai măi cuminţât şi tu, la batraneaţă, cân’ nu măi ieşti bun de nimica, c-am fost o proastă, aia am fost, cân’ îmi zâcea muma, Dumnezău s-o ierte: “ I-al fă Genico pe ăsta, pe Sandu-al lu’ Plotog, că-i om cu stare, c-are pământ şi vite, şi-are şi moară…”, şi io, ca proasta, că mă căiesc câte zâle-oi avea, nu si nu mumă, că-l iau pe Gicu, că ce daca-i sărac…
- Păi ieu ieram fălos fă, ca plopu’, nu ca al lu’ Plotog, ghebos si cu albeaţa-n oichi!
- Ierai pe dracu, m-am procopsât c-un beţâu şi c-un curvar, aia-i, c-un beţâu şi curvar, urât ca dracu’!
- Care fă, că şi-acu’ moare toate muierile după mine, de frumos ce sunt!
- Vaaai de curu’ tău mă, să mă ierte oamenii ăştia, curg beşinile după tine, ţap bătrân şi nărod ce ieşti!
Toţ’ râdeau în hohote, în timp ce mânile curăţau de foi ultimile drugi de porumbi.
- Cuscră, adu o târnă, doo, să urcăm porumbii în pătul! Rusandă, du-te tată şi adă o cergă măi rea, să urcăm şi foile eştea-n podu’ şoprului!
Pripas latră smucindu-să-n lanţ. Codin îl vazu pe Milică la poartă şi să dusă spre el:
- Ce-i Milică, ceva rău?
- Da, Codine, spusă-ncet Milică, Nicolae-i dat dispărut pe front. Al lu’ Gherghe Stanciu, la fel.
Codin lo hârtia şi să-ndreptă spre ailanţ’, cătrănit de supărare.
- Cre’ că asta-i bună tată, apăru Rusanda cu cerga pe braţ, da’ vâzând hârtia-n mâna lu’ tată-său şi văzându-l supărat, inlemni. Tata, ce-i… cu…Nicolae?
- E… dat dispărut fata tatii, rosti el abia şoptit.
Rusanda ramasă câteva clipe mută de uimire, apoi, izbucni, ţâpând din rărunchi:
- Nicolaeee! Nicolae al meuuuu!
Galbină ca ceara, Rusanda să prăbuşi la pămant c-un zgomot surd. Ioana, auzând strigătu’ Rusandii, veni-ntr-un suflet, pricepând că să petrecusă ceva rău cu Nicolae şi să pusă pe ţâpat.
- ‘I rău Rusandii mele, daţâ-mi neşte oţăt, strigă Codin. Hai fraţâlor, că-mi moare fata!
Măria ieţi din cunie cu un clondir mic cu oţăt si i-l dădu naşii, care-ncepu s-o frece pe fată pe gât, pe piept, pe la nas, pe tâmple. Rusanda, culcată pe spate pe pământu’ gol, palidă, deschisă oichii şi-i privi pe fiecare nedumerită, apoi, izbucni intr-un plâns sfâşiitor.
- Copilu’ meuuuu, Nicolae-al mamii, începu să strige Ioana smulgându-si păru;’ din cap. Că te-am visat urât az’-noapte mamă, Nicolae-al mamii, că te dusăşi după taică-tu Gheorgheeee! Nicolae, că n-am avut noroc nici de bărbat, nici de copil, că mi-i lo Dumnezău pe-amandoooi! Doamneee, Doamne, cu ce ţ’-am gresit Doamne?
- Taci cuscră, nu mai plânge, taci, că-i faci rău şi fetii! Şi-apoi, Nicolae nu e mort!
- Da’ de un’e ştii dumitale, întrebă Ioana cu speranţa-n glas.
- Pai dacă era mort, îl găsau iei, da’ nu-i, e disparut, adica-I loat prizonier şi poa…, şi să-ntoarce la terminarea războiului.
Femeile rămasără pe gânduri, apoi, Ioana, izbucni din nou:
- Nicolae-al mamii drag, pe un’e esti Nicolae, că am inima friptă de grija ta, mamăăă!
Rusanda izbucni iară-ntr-un plâns nervos, cu sughiţuri. Codin o luă-n braţe ca pe un copil, la pieptu’ lui, mângâind-o pe creştet:
- Taci fata tatii, taci! Taci Rusanda tatii, hai, potoleşte-te că ai un copil mic de crescut şi el nu tre’ să sufere…Taci, că să-ntoarce el la tine… şi la copilu’ lui…Taci fetiţa tatii!
Ioana să apropie de Rusanda, il dădu uşor la o parte pe Codin şi-o imbratisa:
- Tre’ să fim tari, mamă, are dreptate cuscru: Nicolae trăieste! Nu poate fi mort! Inima mea de mamă imi spune asta! Mi-o spune!
Cele doua femei, plângeau înăbuşit, cu capetele, una pe umaru’ alteia.
Toţ’ ăi din curte, le priveau cu oichi-n lacrimi, cu milă.
Codin ‘i făcu semn naşei să rămâie cu Ioana şi Rusanda şi zâsă ălorlanţ’:
- Naşule, nea Gicule, măi baieţ’, haide-ţ’ să suim noi porumbii ăştia-n pătul şi foile-n podu’ şoprului!
Într-o oră, gătiră toată treaba iar curtea era şi măturată.
- Bă finule, eu şi nevasta, mergem acas’ să ne potolim şi noi animalele şi orătăniile şi zâc că…
- Nici o grijă, naşule, eu si Măria rămânem să dormim aci cu ele.
- Noapte bună, rosti naşu-ncet.
- Să trăit’, răspunsă Codin.
Codin intră-n odaia Rusandii. Aprinsăsă lamba şi şedea pe pat, plângând uşor, cu capu-n mâni.
- Nu măi plânge Rusandă tată, nu măi plânge!
Copilu’ scânci de două, trei ori în postăviţă, apoi să pusă pe plâns. Rusanda-l lo-n braţe şi-l pipăi: nu iera ud. Vru să să descheie la ie şi să opri, uitandu-să la taică-sau: ii era ruşine. Codin ieşi din odaie. Rusanda aşeză cu grijă copilu’ pe genunchi, apoi ‘i dădu să sugă. Copilu’ sugea cu poftă, mişcînd din deştuţele mânuţî’ stângi, care-i ieşisă din scutec. “doamne, cum samănă cu Nicolae”, gândi Rusanda-nduioşată şi-o lacrimă grea, căzu pe obrazu’ copilului, care pentru o clipă, să opri din supt.
Din sara aia, speranţele celor două femei că Nicolae să va intoarce curând acas’, păliră.
A fost o toamnă lungă, în care, zî de zî, cele doo femei, plângeau furiş una de alta, să nu-şi facă rău, una, alteia. De altfel, zî de zî, treceau pi la ele ori Codin, ori naşii, le-ntrebau dacă le trebuie una, alta. Au sărit toţ’ ca unu’ si le-au cules via, au zdrobşit strugurii, le-au tras mustu’, li l-au pus în butoaie.
Pusăsără varza-n putină, berbeniţele erau pline cu murături. Erau pregătite de iarnă: în toamnă, cân’ l-a loat pe Nicolae la armată, acesta a adus lemne din pădure cu căruta, cât să ardă trei ani de zâle. Codin, la noo zâle după trasu’ mustului, le făcusă şi rachiu’ din comină.
Într-o zî, veni naşu’ :
- Rusandă, uite care-i treaba, copilu-i măricel de-acuma şi-ar trebui botezat, c-asa-i creştineşte! Ţâ-l botezăm tot noi, eu şi nevasta mea! Facem acolo o masa-n familie, să ne facem datoria. Ce-i az’, marţ’?
- Da, naşule!
- Ce zâci de duminică? Punem mână de la mână şi-ncropim noi o mescioară pentru finu’ meu al mic! Ce zâci?
- Ie bine naşule, avem de toate pe-aci p’in casă: om tăia nişte orătănii, om tăia şi-un grăsun…
- Ei, atunci aşa rămâne! Până atunci, m-oi duce până-n Targ şi-oi cumpăra lumânare de botez şi tot ce trebuie… O să vorbesc şi cu popa!
21 Iunie 2009 | Tags: disparut pe front, prizonier in Rusia, Romanul "O viaţă împreună" | Categoria:
Romanul "O viaţă împreună" |
|
|
Comentarii (14)
