Mitu aruncă o troacă din dovlete plină cu boabe la orătănii, pe urmă pusă
‘şi-n jgheabu porcilor o găleată de lături. Nu măi iera mult şi sfinţa soarele. Intră în hodaia din mijloc, unde, pe un pat ‘nalt, cu salteaua umplută cu paie, durmea copilu’ de nici trei ani. Iera năcăjit că Mărioara, nevasta-sa, iera la spital în Tîrgu-Jiu, internată cu fetiţa lor de doo luni jumate.
În ultimii şapte ani le murisă patru copii, şi murisă şi tată-său, Gligore. Nu apuca să să-nveichească doliu-n poartă, că iar le măi murea câte-un copil. Tot satu’ ştia cît de amărîţ’ ierau. După moartea alor patru copii, la puţîn timp di la naştere, măi aveau acu’ băiatu al de doi ani şi jumate şi fetiţa din spital. Floarea, muma lu’ Mitu, iera p’in grădină, să culegă neşte teci de făsui aproape uscat, să aibă de-o oală de ciorbă de mîne. Mitu ieşi-n tindă şi aprinsă o ţîgare, aşteptînd să termine găinile toate boabele şi să le-nchidă-n coteţ.
– Bă Mitule! Mitule! Ia vino mă pîn’ la poartă să-ţ’ spun ceva!
Iera omu’ de serviciu di la primărie, nea Codin.
– Ce-i nea Codine, ce-ai să-m’ spui?
– Bă Mitule, stăi jos bă, stăi jos aci pe banca asta.
– Ce-i nea Codine, ce să-ntîmplă, zîsă Mitu sîmţînd un fior pin inimă, să-ntămplă ceva rău?
– Da mă, fii tare, Mitule, fii bărbat bă, uite, primii un telefon di la nevastă-ta că vă muri şi fata asta. Dumnezău s-o ierte! Mîne să te duci s-o iei.
Pe Mitu-l podidiră lăcrimile şi-ncepu să urle de durere şi deznădejde.
Muma-sa Floarea veni-ntr-un suflet din grădină, cu poala plină de teci de făsui, le aruncă-ntr-un colţ al tinzî’, pricepu ce să-ntîmplasă şi începu să să jelească cu un glas tare si ascuţît p’in obor şi pi la poartă.
– Ne muri şi copilu ăsta mumăăă, mumă! Cu ce ţ’-am greşit io Doamnee! De ce mi-i iei Doamne pe toţ’?
Vecinii, nea Barbu cu Linca lui, di din vale de iei şi nea Musteaţă al bătrîn, di di la dial, auzîră pe Floarea jelindu-să şi alergară la Mitu-n curte.
– Dumnezău s-o ierte! Bă Mitule! Fii tare tată, zîsă nea Musteaţă plîngînd şi iel, hai, nu măi plînge şi hai să vedem de ce-ar fi nevoie pentru mormîntare.
– De ce să fie nevoie nene,că n-am de nici unele, zîsă Mitu suspinînd, cine să gîndea la una ca asta, să să pregătească?N-am nici beutură destulă, nici mălai de turtă, nici făina de colaci, nici măcar grîu de colivă n-am.
– Lasă Mitule tată, c-om găsî şi pi la noi, astălanţ. Da cu banii cum stai?
– Bani ar măi fi, că incercam să astrîng să cumpar o văcuţă acolo, să aibă şi copii mei un lapte, acolo, da acuma…
Nea Barbu cu doda Linca ierau săraci lipiţ’ pămîntului,trăiau din mila lu’ Mitu si a vecinilor ailanţ’.
– Mitule tată, ieu n-am cu ce te ajuta, da te ajut la groapă. Nea Barbu săpasă toate gropile copiilor lu’ Mitu.
– Bine nea Barbule. Mumă, io ma duc p’in sat să găsăsc ce ne trebuie de mormîntare.
– Să vin şi io cu tine Mitule? intreba Floarea.
– Nu mumă, mata stăi cu copilu’, să ai grije de iel, să nu păţască şi iel ceva.
Cîn’ Mitu ieşi-n drum, nea Musteaţă îl aştepta cu caru’ cu boii înjugaţ’.
– Hai, Mitule nene, că nu poţ’ aduce cu spinarea toate alea, hai să mergem!
Mersără pînă la Pietriş. Gasîră vin şi ţuică la Vălică, lo di la prăvălie di la Fifora şi ulei, şi zahăr, şi pînză albă, şi neagră, şi lumînări şi alte elea. Gasîră pi la oameni şi mălai, şi făină, şi încărcară totu-n car. Cîn’ să intoarsă, strigă şi pi la nea Costandin Ungureanu, prietenu’ lui, tîmplar, şi comandă tronu’ fetii.
– Îl fac Mitule, acu’ mă apuc să-l fac şi nu-ţ’ iau nimic pe iel, că ieşti şi tu năcăjit.
Dusă tot acas’. Să culcară noaptea, tîrzîu. A doa zî de dimineaţă, Mitu plecă cu rata la Targu-Jiu să aduca fata moartă acas’. Găsa iel o căruţă, ceva. La spital, portaru’ nu vru să-i dea drumu’ ‘năuntru.Sa dusă la gardu spitalului, dinspre drum şi o rugă pe o bolnavă s-o cheme pe Marioara lui. După un timp, Marioara ieşi din secţia de copii şi când îl văzu pe Mitu plîngînd îl întrebă cu voce stinsă:
– Ce să-ntîmplă Mitule, e ceva rău acas’, să-ntîmplă ceva rău cu copilu?
– Ne muri şi fata asta, izbucni Mitu măi tare-n plîns.
– Ce-ai mă, că fata-i vie, e sănătoasă acu, ne face ieşirea az’.
Lu Mitu nu-i veni să creadă. Crezu că Mărioara înnebunisă de durere, şi-i zîsă să i-o aducă la gard, s-o vadă. Mărioara intră-n salon şi să-ntoarsă cu fetiţa în braţe.
– Cine ţ’-a spus ţîie c-a murit fata?
– Omu de servici di la primărie, zîsă Mitu.
– Pai a murit fata lu Ion al nost, zîce Mărioara, să potriveste în nume cu noi, şi Codin ştiind că nouă ne-au tot murit copiii, a crezut că-i vorba despre fata noastă.
S-au întors cu fata acas’, şi în loc de mormîntare şi pomană, au făcut o petrecere la care au chemat pe toţi vecinii şi pretenii lor. Mitu s-a dus la nea Costandin:
– Nea Costandine, ia banii ăştia pentru tron, hai te rog, să fie plătit, şi să faci ce vrei cu iel, că mie nu-m’ mai trebuie aşa ceva p’in cas’ pi la mine, zîce Mitu.
Floarea, a dat a doa zî fata de pomană pe geam, lu’ doda Cătălina, numa’ aşa, să-i trăiască. Nea Costandin Ungureanu, tîmplaru, pînă a murit, ţînea in pod, la streşina căşii, un tron mic, de copil, plin cu făsui. Era tronu’ fetii lu’ Mitu.

EPILOG

Totu’ s-a -ntîmplat aievea, p’in anii ‘56. Floarea, Mitu si Mărioara s-au stins Ai doi copii de atunci is şi iei aproape bătrîni şi au şi iei la rîndu’ lor copii mari.