– Culcă-te acu’, ‘mi zîsă Măria după ce-m’ făcu o frecţie cu gaz. Pînă dimineaţa-ţ’ trece!

Mă-nveli cu cerga pînă su’ bărbie, să uită-ngrijorată la mine, şi-m’ pusă dosu’ pălmii pe frunte.

– Hai că-ţ’ măi trecu ferbinţala! Te măi doare aşa rău picioru’?

– Nu măi mă doare, minţîi io, aproape de loc!

– Culcă-te că ieu măi stau o ţîră, măi am ceva de lucru!

Mi-era somn. De trei zîle mă durea un picior de mă săca la suflet., şi asta sara, sîmţam  aşa, slăbeală de nu mă mai ţîneau picioarele. Pleoapele-mi ierau grele. Mă lo somnu’, un somn cu vise multe, fără nici o noimă, de om bolnav. Mă trezîi într-un tîrzîu, cu cămaşa lipită de mine de sudoare, ud leoarcă.Deschisăi oichii. Aşezată pe-un scaun lîngă lambă, cu oichelarii făr’ o toartă, petrecuţ’ c-o aţă după gît, asezaţ’ pe varfu’ nasului, cîrpea o camaşa de-a mea, măi veiche. “Săraca de ia, ce-a măi îmbătrînit”, gîndii io, sîmţînd pentru ia o milă fără margini. “N-a măi rămas nimic din fata de-acu’ 55 de ani pe care-o loasăm la nici opt’şpe ani. Ce vorbesc de ia, ieu oi fi mai breaz?” Zîmbii în colţu’ gurii: ”Io cum dracu’ oi fi? Ia, un moş ramolit care abia-şi măi tîrîie picioarele! Îs cu un picior in groapă! Măcar să mă ia Dumnezău pe mine măi întîi, să n-apuc s-o vad pe ia, mai rău decît mine!”

Pleoapele-mi căzură grele şi mă fură somnu” iară. Ca p’in vis, sîmţîi pe frunte palma aspră a Mării, un oftat prelung, din rărunchi al iei, suflatu’ iei in lambă şi-apoi o sîmţîi intrand su’ cergă, lîngă mine-n pat,în timp ce focu’duduia-n sobă.

O rază de soare ce trecea pe su’ un colţ al perdelii lăsate, mi-atinsă o pleoapă. Ferii capu’ oleacă-ntr-o parte. Deschisăi oichii şi privii înspre fereastră. O dîră de lumină străbătea aeru’ încăperii şi să oprea alături de obraz, pe perină. Privii cu luare aminte colţu’ perinii, pe care iera cusut cu arnici roşu, un trandafir mare, roşu. Mi-era cunoscută perina cu trandafiru’ de pe ia. Privirea-mi căzu iară pe perdeaua de la geam, luminată pe dinafară de razele soarelui de dimineaţă. În partea de jos atîrnau ciucuraşi făcuţ’ de mama cu ingliţa. Pe perete iera covoru’ de lînă ţăsut de mama-n război, cu chenar pe margine şi romburi mari, întretăiate, roşii, negre, galbine şi albastre, pe mijloc. De cîte ori nu-m’ plimbasăm deştiu pe conturu’ rombului, părînd că eu, atunci le desenam? Din negura timpului răsar amintiri uitate. Doamne, ce dor mi-era de trandafiru’, perdeaua şi covoru’ cu romburi, toate făcute de mîna mamii!

Scosăi de su’ cergă mîna şi vrusăi să simt ţesătura aspră de lînă. Rămăsăi mirat cînd, desenînd pe covor, văzui mîna unui copil, mîna pe care o privisăm cîndva de nenumărate ori, şi-mi păru cunoscută. Era…mîna MEA! Cuuum? Nu, nu să poate! Zvîcnii din picior, aruncînd cerga-ntr-o parte. Pe  cearceafu’ alb, aspru, din pînza rară, văzui un picioruş mic, de copil,  cu un crac de izmăuţă subţîre , din stambă, ridicat mai sus de genunchiu’ pe care iera o zdrelitură c-o zgaibă ce iera gata să pice. Privii laba picioruşului cu deştuţe mici, pe care credeam că le uitasam. Ierau ale mele! Pipăii cu palma creştetu’ capului, şi-n locu’ părului rar, alb şi subţîre, sîmţîi un păr scurt, aspru ca glaşpapiru’, de-abia răsărit. Dusăi apoi mîna la faţă: nu mai sîmţîi musteaţa albă şi barba nerasă de-o săptămînă, ridurile pronunţate  de pe frunte şi faţă, sîmţîi o faţă cu pielea fină, de copil. Nu să poate, cum aşa? Sării ca un arc în mijlocu’ hodăii, cum nu credeam c-aş mai putea face vreodată şi m-apropiai de uşă. Barba-mi venea de-asupra clanţei uşii, pe tocu’ căreia ierau scrijelite cîndva de mine trei linii, să văd cît cresc. Ridicai capu’ şi văzui oglinda, c-o aţă petrecută prin gaură, agaţată de-un cui în perete, prea sus să mă pot vedea-n ia. Tîrîi scaunu’, scrijelit de mine cu-n cui (şi-mi amintesc bine cînd), îl pusăi su’ oglindă, mă săltai în picioare pe iel. Din oglindă mă privea oichii de-un albastru clar, ai unui copil cîrn şi ureichile mari, cam clăpăuge Stiam acel chip, ieram EU! Sării de pe scaunu’ care să răsturnă cu zgomot în urma mea, ş m-aruncai în picioare, în vîrfu’ patului, dînd un chiot puternic.

S-auzîră paşi repez’în tindă şi uşa să dădu-n lături cu putere:

– Ce să-ntamplă dragu’ mamii?

Vocea caldă pe care-o mai auzam uneori în vis, mă sfredeli-n inimă. Ramăsăi mut de uimire: în prag iera mama, tînără, frumoasă, cum cu greu mi-o aminteam, ingrijorată şi cu dragoste-n glas. Sării din pat şi-i cuprinsăi picioarele cu braţele, lipindu-mi faţa-n poala ei, izbucnind in hohote nestăvilite de plîns. Mă lua-n braţe,, sărutîndu-mi de nenumărate ori oichii plînşi, apoi s-aseză pe pat, mîngîindu-mi obrajii năclaiţ’ de lacrimi.

– Nu măi plînge puiu’ mamii, visaşi urît, nu măi plînge! De ce plîngi, dragu’ mamii?
– De-ai şti cît de dor mi-a fost de matale mamico… Cît de dor!
– …Ca nu m-ai măi văzut de mult, tooomnai de asară!
– Da, de-asară, da’ parc-ar fi trecut o viaţă, zîsăi io suspinand p’intre lacrimi.
– Hai nu mai pînge, ieşti de-acu’ băiat mare, ce dracu’! Hai, gata, îmbracă-te ca-i tîrzîu şi trebuie să plecăm, ne-asteaptă tată-tău!
– Tata? Tata? Unde? Unde-i tata? Unde-i mamă tata?
– Unde să fie, afară-n curte! Ne-aşteaptă să plecăm!
Dădui să ies repede afară să-l văd pe tata da’ mama mă opri:
– Stai mă copile, îmbracă-te!
– Nu mă-mbrac, merg şi-aşa, zîsăi io grăbit să-l văd şi pe tata.
– Bine, hai şi-aşa, do’r nu ne vede nima! Suntem do’r noi, sînguri!

Ieşii din casă ţînînd-o pe mama de mînă, trăgînd-o să să grăbească, să-l văd pe tata. Sării fără să păşesc ale trei trepte ale tindei şi-mi îndreptai privirea spre poartă. Îl văzui! Îl văzui pe tata! Iera tînăr, cu păru’ şi musteaţa neagră, drept, negîrbovit. Îi dădui drumu’ mînii mamii şi-alergai într-un suflet spre tata, hohotind de plîns. Mă văzu, deschisă larg braţele şi mş cuprinsş, ridicîndu-mă-n braţe, la piept. Îi sărutai faţa proaspăt bărbierită, dată cu spirt, sîmţîndu-i mirosu’ uitat, bărbatesc, de spirt amestecat cu tutun. Nu mă măi satur să-i pup mustaţa, obrajii, fruntea, umplîndu-i faţa de lacrimile mele.

– Ce dor mi-a fost de matale tăticule,de-ai ştii cît de dor…

– Ce tot plîngi mă atîta,că nu ieşti muiere! Hai că-i tîrzîu!

Ieşirăm pe poartă, mă loară de mîni, ieu ţînîndu-i strîns, să nu-i mai pierd niciodată. Din cîn’ în cîn’, ridicai picioarele-n sus, rămînînd atîrnînd de iei. Ne-ndreptăm spre pădure, pe-un drum de care. Intrăm în pădurea de stejari bătrîni, pe acelaş drum de care, de-asupra noastră, crecile groase, împleticindu-se-ntre ele. Ţopăi fericit între ei. Nu mi-e urît de umbra rece a frunzelor ce formează un tunel de-asupra noastră. Simt că mi-e frig, urît şi frică şi din tunelu’ de creci şi frunze, zăresc o poiană luminată de soare. Îi trag dupa mine s-ajung mai repede-n poiană. Intrăm în poiană şi sunt fericit, mînile-mi simt căldura mînilor lor, sunt brusc inundat de o mare de lumină şi verdeaţă, şi dragostea lor, multă dragoste mă-mpresoară.

Măi simt ca p’in vis, lumînarea ce-o aud sfîrîind în pumnu-mi strîns de doo mîni mici noduroase, bătrîne, şi măi aud hăăăt-departe, plînsu’ potolit al băbuţî’ mele, Măria. Apoi, NIMIC!