Curiosii– Săr’na tanti!
– Să creşti mare Vetuţo! Plecaşi şi tu cu gâştele la iarbă?
– Da tanti! Vasâlică ce face?
– Tot cu gâştele, d’or ce plecă acu’ o juma’ de ceas! Vez’ ca-i pe vale, p’in poiană!
Vetuţa iera de-o samă cu Vasâlică. Terminasără amândoi clasa patra şi treceau într-a cincea. Ierau în vacanţa mare şi mai ieşisără de doo ori împreuna cu gâştele, de cân’ ieşisără bobocii.
Fetiţa mâna bobocii c-o nuieluşa de salcă. Gâsca păşea legănându-să înaintea fetiţei şi găgănea chemându-şi câte-un boboc rătăcit. Vetuţa păşea cu grijă cu picioarele goale pe pietricelele ce-o înţăpa la tălpi, strâmbându-să când călca pe câte-o pietricică ascuţâtă. Păru’ blondac, iera împletit într-o codiţă lungă şi groasă, lăsată pe spate. Iera îmbrăcată-ntr-o rochiţă veiche, albă, cu buline albastre, rămasă di la soră-sa a mare.

Măi încolo, la câteva sute de paşi, într-o băltoacă din marginea poienii di la marginea pădurii, Vetuţa văzu doo gâşte cu mulţ’ boboci ce înnotau p’intre smocurile de ţipirig. “Aaaa, ce bine-i! Alea-s gâştele lu’ Vasâlică! Ce bine că nu mă plictisăsc sângură”, gândi ia. Zori gâsca cu boboci cu nuieluşa, apropiindu-să de baltă. O pietricică sfârâi-n aer, trecându-i aproape de ureichi, si clipoci-ntr-un oichi de baltă.
– Astâmpără-te mă, că mă loveşti cu praştia, ‘i zâsă fata.
Vasâlică şedea la umbra unui stejar tânăr, rezemat de trunchiu’ lui, c-o grămăjoară de pietricele alături şi trăgea cu praştia pe care şi-o meşterisă sângur, cu migală, dintr-o fâşie de cauciuc de cameră de bicicletă, o limbă de pantof şi-o crăcană scurtă de alun.

–   Las’ că stau şi sângure cu-ale mele! Vin’ şi stăi aci la umbră că bate soarele ăsta…Şez’ ici lângă mine pe muşchiu ăsta, zâce iel făcându-i loc fetii.
Fata să aşeză lângă Vasâlică pe muşchi.
– ‘Ţ’ place praştia mea? Ieu am făcut-o, să lăudă iel.
– Eee, ce să-m’ placă, o praştie, na!
– Dac-ar şti tata că i-am tăiat limba di la pantof…Na, trage şi tu o dată cu ia!
Vetuţa apucă praştia de mâneru’ crăcănii, pusă o pietricică pe care i-o aleasă iel cu grijă în limba praştii, intinsă de cauciuc, ii dădu drumu’ şi… pietricica zbură la nici trei metri ân faţa iei, în pământ.
– Ha, ha, ha, ce măi aruncaşi mă fato, râsă Vasâlică.
– Ce râz’ mă, te crez’ măi ghizdav? Hai să aruncăm cu piatra, să vedem care duce mai departe! Hai, zâsă el culegând o piatră di pe jos.
– Aruncă tu, zâsă fata.
– Ba tu!

– Bine mă, dau ieu prima!
Fata mută piatra-n mâna stângă şi o arunca departe, departe, de de-abia o mai văzură.
–    Mamăăă, să miră iel.
– Ia mă, deşteptule, aruncă şi tu, zâsă fata sigură pe ia.
Vasâlică-şi făcu vânt cu braţu’ drept, făcu trei paşi repez’, şi aruncă piatra la o ţâră măi mult de jumate din cât o aruncasă Vetuţa.
– Văzuşi mă că te-ntrecui? ‘Ai de tine, arunci ca o fată!
– Da mă, da’ tu ieşti stângace, de-aia!
– Taci mă, că te-ntrec şi cu dreapta, facem rămăşag?
– Facem rămăşag…, o îngână iel gângăvindu-să.
– Di ce mă-ngâni mă, ce, eu aşa vorbesc? Strâmbule!
– Ieu strâmb?
– Da, tu strâmb, zâsă fata râzând, şi-l plesni uşor pe Vasâlică peste picioarele goale cu nuieluşa de alaturi.

– Ffff! Stăi fată că mă doare, zâsă Vasâlică dându-să în spatele iei.
Ia măi vru să-l plezneasca o data, dar iel o cuprinsă prin spate cu amandoo mânile peste piept.
– Au mă, dă-m’ drumu’ că mă doare! Auuu, haaai mă Vasâlică, zău mă doareee!
– Te lovii? Ce te doare, întrebă Vasâlică speriat.
– Ce mă doare, ce mă doare; ţâţa mă doare, acu’ ştii?
– Ahaaa-ha! Tu şi ţâţe! Ha, râsă el amuzat, privindu-i pieptu-ntins ca un cârpător. De unde atâtea ţâţe la tine?
– Da mă, raz’ ca prostu, aia, ca prostu: mi-a crescut o ţâţă, na, dacă vrei să ştii!
– Cum, numa’ una?
– Da mă, numa’ una!
– Dracu’ te-o crede, da’ io… nu!

– Iote mă, ‘ţ’-arăt, da’ să nu spui la nima, zâsă Vetuţa ridicându-şi rochiţa până aproape la bărbie.
– Draceee, să miră Vasâlică văzând ţâţa din stânga a fetii, înmugurită, cu sfârculeţu’ înroşit, umflat şi uşor ascuţât, în vreme ce a din dreapta iera normală, ca şi-ale lui.
– Văzuşi mă? Zâceai că te mint, zâsă fata, şi-şi trasă fuga rochiţa-n jos, brusc ruşinată.
Băiatu’ s-aşeză din nou pe spate, cu mânile su’ cap. S-aşeză şi Vetuţa. Vasâlică, desculţ şi iel, avea do’r o pereiche de pantaloni scurţ’, subţâri, de doc, şi stătea cu spatele gol pe muşchiu’ răcoros.
–    Nu ţî’ rece mă la spate?
– Nţ, făcu el. E plăcut, că-i rece! Pe căldura asta…
– Mie mi-i cam rece, zâsă fata.
– Şez’ ici, dacă ţ’e rece, zâsă el, arătându-i burta lui.
Fata să ridică şi să aşeză pe burta lui, încălecându-l.

– Te doare Vasâlică?
– Nu, zâsă iel cu gura moale.
– Mă trag măi in jos, zâsă fata.
– Aci te doare?
– Nt! Ştii…îm’ măi arăţ’ odată?
– Ce?
– Ţâţa!
– Pai n-o vazusi o data?
– Măi arată-mi-o că nu vazui bine!

Fata să ridica o ţâră de pe burta lui, îşi trasă rochia de su’ fund, să aşeză iar, şi-o ridică cu-amandoo mânile până la umeri. Vasâlică, cu capu’ un pic ridicat, privea mirat la ţâţa fetii.
–    Nţ,nţ,nţ!
– Ce-i mă, ce te miri?
– Cine-a măi văzut fete do’r c-o ţâţă?
– Hai mă, nu mai râde, să supară fata vrând să lase rochia-n jos.
– Mai laaasă-mă! Haaai, că nu măi râd!
– Zâ zău!
– Zău, daaaa mă laşi…să pun mâna?
– Da, da’ încet, că mă doareee…
Vasâlică atinsă încet cu vârfu’ deştului arătător sfârcu’ ţuguiat şi tare al Vetuţî, mângâindu-l uşor. Un fior pe care fata nu-l mai sâmţâsă niciodată, o străbatu p’in tot corpu’, şi-o făcu să să cutremure uşor. Vasâlică sâmţî că-l cuprinde o moleşeală plăcută, c-o caldură ce-l lo cu sfârşeala şi cu ameţală totodata.

Fata sâmţî ceva tare mai sus, pe picior.
– Tu ce-ai acia Vasâlică?
– Aaa…crăcana di la praştie…în buzunar, zâsă iel încurcat.
Fata cuprinsă cu palma buzunaru’ lu’ Vasâlică strângând uşor, şi-şi roti
oichi-n jur:
– Crăcana pe dracu’, uite praştia colo, zâsă ia trăgându-si repede mâna.
Işi măi aruncă odată scurt privirea spre buzunaru’ umflat al lu’ Vasâlică şi să ridică brusc, roşindu-să ca racu’:
– Ma duc să…’ntorc gâsca… cu bobocii, că… ple-plecară acasă!