Sâmbata pi la prânz, să pregăteau de nuntă. În curtea lu’ Mircea, câteva muieri, trebăluiau lângă o masă lungă, pregătind sarmalele pentru a doua zî. Una măi bătrână, aşezată pe scaun, cu o sticlă de rachiu în mână, din care să cinstea din cân’ în cân’, şodoasă, spunea măscări, în timp ce alălante,  împletind sarmalele, râdeau de să stricau.
Vreo cinci, şasă bărbaţ’, pregăteau scheletu’ din lemn al cortului, su’ care, a doua zî, urma să fie aşezate mesele. Cine ştie? Era vară, secetă; da’ iote, o ploaie le putea strica toată distracţia! Aşa, la scuteală, n-aveau habar dacă dădea şi-o ploaie, şi-n plus, su’ cort, de era soare, să sîmţau măi bine la umbră!  O ţîră mai devreme, sosîsără şi lăutarii. Mama lu’ Mircea, ginerele, îi aşezasă la o masă măi retrasă, su’ patu’ de vie să mănânce, c-apoi aveau treabă să cânte!

De-odată, din drum, puţin lateral de casa cu nunta, să auzî un scrâşnet puternic de roţ’ de maşină, apoi o bufnitură scurtă.
– Ce sa-ntâmplă bă frate, strigă nea Ion, tata-l ginerelui, ce trăgea de prelată, căţărat pe-o scară.
De pe şuşa, să auzî un copilandru strigând disperat:
– Nea Ioaneee, nea Ioane! Săriţ’ nene că-l lovi pe unu’ cu motoreta o maşină mare! Cre’ că-i mort că nu mai mişca, şi-i plin de sânge nene!
Cât ai clipi, toţ’ îsi lăsară treburile, şi alergară-n şuşa. Pe asfaltu’ abia turnat cu câteva zîle-nainte, zăcea pe spate un tânăr, cu mânile depărtate de trup, şi un picior, nefiresc îndoit su’ el, cu faţa mânjită de sânge, în timp ce o altă băltoacă, să lăţea su’ capu’ lui. Murisă, nu mai aveau ce-i face.

– Băi frate,  ăsta-i Nelu, ginerele Veteranului, al lu’ Ion Veteranu!
– Doamne-Dumnezăule, începu să să văicărească mama lu’ Mircea, tomna’ un’e trebuia să fie hora! Săracu om!
Alături, motoreta Carpaţi a mortului, cu faru’ spart şi cu roata din faţă turtită. Măi în spate, un camion “Steagu’ roşu”, era cu două roţi în şant, aproape răsturnat.
– Bă Vasîle, zîsă nea Ion îndurerat, ia tu tata bicicleta mea, vez’ că-i în dosu’ gardului, şi fugi de anunţă Miliţia de grozăvia asta! Bă, treci şi pe la ai lui şi anunţă-i! Doamne, săracii de ei, bieţî’ oameni!
Peste puţîn timp, ajunsă Vetuţa, muierea mortului, urlând şi smulgându-şi păru’ de durere. Cân’ ajunsă şi dom’ Vlăduţ, şefu’ de post, abia putură s-o desprindă de bărbatu’ ei mort, s-o dea la o parte şi să-ncerce s-o liniştească.

Nea Ion, după ce l-au luat din drum pe bietu’ Nelu al Vetuţî’ lu’ Veteranu’ de l-au dus acas’,  împreună cu doi băieţ’, au spălat asfaltu’ de sânge să nu să strângă cânii.  Acolo-n răscruci, urma ca sara să fie hora. Cum să mai cânte lăutarii şi să joace oamenii, un’e murisă un om de curând?
Vecinu’ lu’ nea Ion de la casa din deal de el, bun prietin, s-a oferit să-i lase să pună masa în oboru lui, un’e era loc destul să şi joace şi nuntaşii.

Trecusă un an de cân’ murisa Nelu. Nevasta lui, Vetuţa, acu’ văduvă, cu doi copii, un băieţel de aproape şapte ani şi o fetiţă de treişpe, era bolnavă rău, internată în spital la Târgu-Jiu. A fugit fetiţa-n toiu nopţî’ de-a anunţat salvarea şi-a dus-o la spital. Era de trei zîle-n spital şi toată noaptea nu putusă să doarmă, gândindu-să la copii şi la soartă, la omu’ ei, mort de tânăr. Fusăsără doi tineri săraci şi să loasără din dragoste. Nelu a venit la ea-n casă. La-nceput, au stat cu-ai bătrâni ai ei, într-o odăiţă a căsuţei mici şi veichi, de aproape o sută de ani. Tată-său Ion, bătrânu’ căruia tot satu-i zîcea Veteranu, n-avea un picior de pe front şi umbla-n cârjă, cu un picior de lemn. Mumă-sa Măria, era batrână, bolnavă şi surdă. Nu era-n stare să mai facă nici măcar demâncare. După doi ani de stat cu bătrânii, si-au făcut o casa mare, în faţa ăle-i veichi, au gătit doar o odaie, şi s-au mutat acolo. Şasă ani dupa fată, au mai avut şi băiatu’, I-au luat greutăţîle, şi n-au mai putut termina casa. Două odai ramăsăsără neterminate iar pe-afară pe roşu, netencuită.

Vetuţa nu să sîmţa deloc bine: slăbisă săraca de zîceai că-i schelete, era mereu ameţîtă şi slăbită.
De-odată, uşa salonului să deschisă, lumina să aprinsă şi intrară-n salon doo femei de serviciu. O deranja si lumina. Închisă oichii. Le auzî pe femei, una  ştergând precipitată prafu’ pe noptiere, zdrăncănind linguriţele în canile de ceai, alta ştergând cu teu’ mozaicu’. Sîmţî cân’ una dădu cu teu’ pe su’ patu’ ei, împingându-î papucii în fundu’ su’patului. O mai auzî spunându-i aleilante în şoaptă:
– Săraca de ea, ce tânară-i! Are cancer!
Vetuţa deşchisă oichii: le văzu privind-o cu compătimire. Despre ea vorbeau, crezusără că doarme. Femeile, încurcate, îşi luară repede mătura şi teu’, şi ieşira din salon, stingând lumina.
“Cancer? De aia-s aşa slăbită şi fără vlagă! Doamne, cum mă lovi şi pe mine Dumnezău! O să mă simt şi mai rău. Să mă vadă copii cum mă sting desfigurată de cancer? Să le fiu o povară? Nu, niciodată!”

Abţinându-se cu greu să nu urle de durere, cu oichii înceţoşaţ’ de lacrimile ce-i porniră a-i scalda faţa, uşor, să nu le scoale pe-alante bolnave, Vetuţa să sculă din pat, stătu câteva clipe pe marginea lui, cât să-i mai treacă ameţala ce-o cuprinsăsă din nou, apoi, cu faţa transfigurată de groază, să ridică, mai mult târându-să, sprijinindu-să de capu’ de fier al paturilor, şi să-ndreptă spre fereastră. O deşchisă uşor, cercând să nu facă zgomot, încălecă pervazu’, şezu preţ de câteva clipe cu picioarele atârnând în afară, apoi, cu un icnet de plâns ce-i scăpă din gât şi din suflet, îşi dădu drumu-n gol.
Înainte de a le-o da acas’, îi făcură autopsia: n-avea cancer, era numai slăbită, în zece zile de tratament, s-ar fi făcut bine.

S-o-nmormânteze pe Vetuţa, sărisără vecinii, fiecare cu ce-avea pe-acas’: unu’ cu varză, altu’ cu făina pentru colaci, gâu pentru colivă, altu’ cu blănile pentru tron, cei mai mulţ’, cu bani, pe care i i-au dat fetiţei, s-aibă de cheltuială pentru mormântare.
Fetiţa, Elena, a mers împreună c-o vecină de-au făcut cumpărăturile, ţînând într-o geantă de-a maică-si Vetuţa, toţ’ banii, făcându-le socoteală ca o gospodină.

*

După mormântare şi pomană, o rudă îndepărtată ce stătea-n Craiova, s-a oferit către fetiţă s-o ia împreună cu fraţioru’ ei, să-i creasca şi să-i dea acolo la şcoală. Elena a refuzat. Nu putea să-i lase sînguri şi neajutorati pe bunici, şi-apoi, asta era casa lor, făcută cu greu de părinţii ei morţi.
Peste câteva zîle, o profesoară din comună, i-a făcut Elenei aceeaşi propunere.
– Măcar lasă-l pe Neluţ! Îl creştem şi-l educam noi. Tu n-o să poţ’.
– Nu vă supăraţ’ tovaraşa profesoară, ştiu că vreţ’ să m-ajutaţ’ da’ nu pot trăi fără frăţioru’ meu!
– Sunteţi aproape, la doi-trei kilometri: poţi să vii oricând să-l vezi, vine şi el pe la tine…
Nu, n-a vrut Elena. Au ramas împreună, cum a vrut ea.
Deşi erau gaze-n comună, ei n-aveau. Vara, făceau focu’ la gura unui cuptor, afară, între cele două căşi, şi-acolo gătea Elena, la gura cuptorului. Bunică-sa Măria, nu-i era de nici-un ajutor, nu era-n stare, şi-apoi, nici la cap nu mai era prea zdravănă. Bietu’ bunicu-său, Ion Veteranu’, încerca şi el cum putea, aşa-n carjă, să-i fie de-ajutor fetii, ba spărgând lemne s-aibă de gătit la cuptor, ba având grijă de purcel şi găini, ba păzind câte-o oală la gura focului şi mai punând apă-n ea, să nu sece.
S-apropia 15 septembrie. Trebuia să-l dea la şcoală şi pe Neluţu, frate-său.
S-a dus împreună cu el cu rata la Târgu-Jiu, de i-a loat uniforma, pantofi noi, şi doo cămăşi. Avea bani. Îi rămăsăsără din ce-i dădusără oamenii la mormântarea Vetuţî’, şi-apoi, aveau o ţîră pensie de pe urma lu’ Nelu,
taică-său, şi-n plus, Veteranu’ avea şi el ceva pensie. Pentru ea, nu şi-a loat decât o bluzică. Uniforma o avea pe-aia de anu’ trecut iar pantofii, mai roşi în vârf, îi făcea cu cremă şi nu să cunoştea. S-au întors acas’ cu doo plase mari, cu haine şi caiete de şcoală, ba şi cu ceva de-ale gurii pentru ei şi-ai bătrâni. Îi rămăsese maşina de cusut a Vetuţî’ şi să pricepea să traga la ea cât de cât, un tiv.

În dimineaţa zilei de 15 septembrie, Elena s-a trezît de dimineaţă, încă de la cinci jumate. Umbla uşor, cu grijă, p’in odaie, să nu-l trezască pe Neluţu. Verifică înc-odată uniforma lu’Neluţu: o calcasă bine-asară! Cămaşa i să păru puţîn cupită la guler şi măi pusă fieru-n priză s-o intinda din nou. O aseză apoi cu grijă pe spataru’ unui scaun. Hainele lui erau în regulă. Le verifică şi pe-ale ei: sarafanu’, care rămăsese cam scurt, îi mai dăduse ieri drumu’ la tiv, şi-acuma, la poale, avea o dungă de trei deşte lăţime, mai nouă decât întreg sarafanu’ decolorat. “Nu-i nimic, să decoloreaza şi-aci”, gândi Elena. Era prea mare cheltuiala să-şi ia altu’ nou, şi apoi, aveau nevoie de bani până primeau pensia de urmaş.
Tăie apoi doo felii de pâne, o bucăţică de brânză, trei felioare de salam, le înveli într-o juma de foaie de ziar şi le pusă-n ghiozdanu lu’ Neluţu.
Ei nu şi-a făcut pachet. Nu-i venea foame şi-apoi, salam nu era decât cât să mănânce el dimineaţa asta, poate şi-nc-o ţîră, cât a mânca el la prânz, până  s-o face mâncarea. Mâncare, ar fi făcut ea de sara, s-aibă pentru a doua zî da’ să strica pe căldura de-afară.

Era deja şasă jumate. Îl sculă şi pe Neluţu. Îi adusă ligheanu’ de-afară să se spele si-i pusă apă în el.
– Dă-i mă ciufulitule şi pe gât cu săpun! Aşa, şi-n ureichi! Spală-te bine! Vrei să râdă copii de tine că te duci murdar la şcoală? Râde lumea nu numai de tine, şi de mine. Nu vreau să mă faci de râs! Auzîşi mă ciufulitule? Iote cum îţ’ stă freza! Ca la răţoi! Să te piepteni!
Îi turnă apă să se limpezască bine, apoi aruncă apa peste privor.
– Ce faci? Stai, nu te-mbrăca încă! Să mâncăm întâi! N-aş vrea să te pătezi!
Elena dădu jos de pe reşou’ cu şamota spartă ibricu’ cu ceai de tei, îl pusă pe masă şi trasă din priză ştecheru’ reşoului. Tăie doo felii mari din  pânea neagră, apoi, pe-o farfuriuţă, tăie câteva feliuţe de salam şi câteva de brânză. Pusă ceai în căni:
– Hai la masă! Ce te tot învârţi mă p’in casă, hai că nu vreau să-ntârziem în prima zi de şcoală.
S-aşezară la masă. Neluţu mânca cu poftă. Îi plăcea mult salamu’.
– Mai vreau salam!
– I-al şi p’ăsta că-ţ’ cumpăr altu’ după amiază, zâsă fata, tăind ultima bucăţică de salam.
– Pai… si tu ce mai mananci?
– O ţîră brânză. Mie tot nu-mi place salamu’, minţî ea.
– Gata, saru’ mana pentru masa!
– Hai, că acuma se face şapte jumate! Gata? Hai şi-mbracă-te, să strâng eu masa!
– Unde-s şosetele mele?
– Pe scaun, rupe-le eticheta. Nu aşa mă! Vrei să-i rupi? Uite aşa!

Intrară pe poarta scolii, Neluţu, privind timid, ţînându-şi surioara de mână, îmbrăcat cu uniforma noua de elev, păşind stingher. Elena şi-a salutat colegii scurt cu mâna, apoi, ţînând cu dragoste, matern, mânuţa lui’ Neluţu, să îndreptară spre un grup de prichindei de-a-ntâia. Privirile câtorva părinţ’, să îndreptară spre ei, privindu-i cu milă. Elena îşi înghiţî cu greu lacrimile, ridicând ochii în sus, evitându-le privirile. Spre grupu’ celor mici, se-ndreptă o învăţătoare în vârstă, doamna Gugu. Îi încolonă şi-i petrecu la clasă, unde-i aştepta pe bănci, carţile noi de-a-ntâia, frumos aliniate.
Elena fugi apoi spre clasa ei, unde colegii ei, deja intrasără. I-a ţînut doar doo ore. Neluţu a ieşit primul, aşteptându-şi stingher surioara care nu mai ieşea. Stătea rezemat de bara porţii terenului de hanbal acum gol, din curte, sîngur, aproape să izbucnească în plâns. De-odată, a zărit-o pe Elena, care văzându-l aşa neajutorat, îi dăduse aproape lacrimile. Cu ghiozdanul greu în spate, burduşit de cărţi, Neluţu se repezî la Elena, cuprinzând-o cu braţele-i mici, lipindu-şi obrazu’ de mâna ei .

– Credeam că plecaşi fără mine, să mâţîi el.
– Cu să plec mă ciufulitule fără tine? Cine-i mă fraţioru’ meu? Hai spune!
– Io, răspunsă mândru Neluţu.
– Cum fu la şcoală?
– Frumooos, îm’ dădu cărţ’ noooi tovarăşa… Să ţî le arăt!
– Nu. Lasă, acasa! Hai să-ţ’ cumpăr salam!
– Bine! Elenaaa!
– Da!
– Daaa’ mă cerţ’ că pierdui gumaaa!
– Nu te cert mă, cum aşa?
– Nu ştiu, căzu pe jos şi… n-o măi găsîi!
– Las’ că-ţ’ cumpăr alta şi ţ’-o leg c-o aţă de capu’ creionului, ca să n-o mai pierzi!

(va urma)