Nota: Capitolele I si II pot fi citite aici și aici.

Elena, ajutată de câț’va oameni cu suflet, terminasă casa încă de p’in vară. De-o parte și de alta a aleii dintre poarta și scara cășii pietruită de bunicu-său Ion, Elena plantase câț’va trandafiri, și printre ei, tufe de regina-nopțî’ și lalele. Sus, pe pri’vorul tinzî’, în ulcele mai mari de pământ sau în cutii mari de conserve -nvelite cu coală albastră, mușcate, cerceluși și ghețișoare îi dădeau cășii un aer vesel. Era-nceputu’ lu’octombrie și-ncepusără scoala de două săptămâni și mai bine. Neluțu să mai deșirase oleacă iar Elena fusăsă nevoită să-i mai dea drumu’ la pantalonii și la haina de elev. Uniforma ei cea veche pe care-o transformase cu un an înainte, îi era încă bună deși era destul de decolorată. Cu ce bani mai avea ea din pensia de urmaș, bunicu-său Ion îi mai dăduse, și-și cumpărase câte-o pereche de pantofi pentru ea și Neluțu. Fusăsă un an bun, și-ajutată de o femeie batrână din vecini, făcuse multe sticle de bulion și zarzavaturi pe care le așezase frumos într-un raft meșterit de bunicu-său în beci. Pe vară a fost cu Neluțu prin pădure și-au adus în câteva rânduri vreo patru saci de mânătărci. Bunicu-său le-a tăiat felii, le-a înșirat pe ață și le-a dat oleacă de fum, apoi le-a agățat pe sub capriorii acoperișului în pod. Cu câteva zile ‘nainte culesăsără via iar mustu’ fierbea-n butoaie-n beci. Aveau trei pogoane și ceva de pământ în luncă cultivate cu porumb, si avusese și două pogoane cu grâu. Se făcuse ceva grâu iar acuma porumbu’ era numa’ bun de cules. Era-ntr-o joi sara. Elena potolisă păsările, porcu’, mulsăsă vaca, și doar ce terminaseră de mâncat.
– Elena tată, zîsă bunicu-său, porumbu-i uscat deja, ar trebui cules. Să vorbim cu niște oameni să ne-ajute să culegem, că uite, vecinii de loc au cules, și-au rămas do’r ai noștrii și ni-i fură careva… Când zîci c-am putea să culegem?
– Lasă bunicule că vorbesc mâne cu niște colegi să vedem cum facem… Om vorbi și cu vecini de-ai noștrii daca pot să ne-ajute…
– Așa tată, că-i păcat de-atâta muncă cu ei…
A doua zî, Elena vorbi cu patru-cinci colegi de-ai ei s-o ajute sâmbăta dimineața. Vineri, când veni de la scoală împreună cu Neluțu după prânz, deja patru care de porumb fusăsără descarcate su’ șopru. Nea Ion Veteranu, împreună cu câț’va vecini culegeau la porumbi, iar două căruțe-i căra acasă. Elena pusă masa și mâncă împreună cu Neluțu, apoi plecară și ei la cules de porumb. Până sara pe-nnoptat, mai mult de jumate din loc fusăsă cules în foi, iar porumbu’, adus acas’ și băgat su’ șopru la scuteală. A doua zî, pe la șapte, șapte și ceva, când să pregăteau din nou să plece pe locu’ cu porumb, Elena să pomeni cu aproape toț’ colegii din clasa ei la poartă. Venisără s-o ajute la cules de porumb. Plecară cu toțî’ pe câmp iar până-n prânz, tot porumbu’ era cules și adus acasă, su’ șopru. Elena-i rugă să rămâie cu toțî’ la masă dar o refuzară. Promisără însă c-or să vină cu toțî’ la clacă, s-o ajute să curețe porumbii de foi.
Peste doua ore, asezaț’ de jur-imprejuru’ grămezii mari de porumb, doozeci și ceva de oameni, colegi de-ai Elenei, dar și câț’va vecini,  curățau porumbii de foi, râzând și glumind. Elena aduse doo galeț’ cu must și doo ulcele de pământ, iar bunicu-său Veteranu, o găleata cu porumb fiert.
– Hai copii, luaț’ porumb fiert și beț’ must! E numai bun, de-acu’ începe să-nțepe la limbă! Pentru noi, ăștia mai bătrâni, cre’ c-un rachiu ar merge! Elena, ia tu tată ulcioru’ ăla-l mare, umple-l cu rachiu și-adu-l încoa’ să ne cinstim și noi, c-o viata are omu’! Păi nu Aurele?
– Așa-i nea Ioane!
Mânile le mergeau tuturora cu repeziciune, în hohotele de râs ale copiilor ce se mai loveau “din greșala” cu cate-un știulete de porumb. Ulcioru’ cu țuica tare de prună ședea-ntr-o parte, din cân’ în can’, câte-un om mai bătrân gustând câte-oleacă.
– Luaț’ tată porumb fiert, hai că să răcesc, îi îndemna pe copii nea Ion Veteranu.
– Nea Ioane, ‘i zîce-un copil, în război ai rămas făr’ de picior?
– În război tată, în război!
– Povestește-ne și nouă cum a fost, îl rugă un băietan mai blonduț.
– Nici nu-m’ vine să-m’ amintesc mă copii c-a fost un iad…
– Haaai, te rugăm nene Ioaneee…
– Ei, mă copii, au fost ani grei anii ăia de război, ferească-ne Dumnezău și Maica Precistă să mai avem așa ceva în țara asta…  În ’41, la-nceputu’ lu’ septembrie, Divizia mea a fost transportată în sectoru’ Don cu trenu’. De unde ne-am dat noi jos din tren, în gara Stalino, am mărșăluit vreo lună jumate, până am ajuns pe linia frontului. În timpu’ ăla, pe front era liniște, așa că ne-am apucat să ne construim adăposturi de iarnă și fortificații. Primu’ atac al rușilor a fost pe la începutu’ lunii noiembrie, cân’ după lupte grele, am reușit să-i respingem. Timp de o lună s-au dus lupte grele, cu morț’ și răniț’ și de partea noastra și-a rușilor, fără să câstige vreunul teren. Trupele noastre aveau echipament vechi iar armamentu’ învechit și depășit. Fiștecare companie, dacă avea câte două mitraliere și un aruncător Brandt, iar plutoanele câte două-trei pistoale mitralieră, în rest… puști ZB cu baionete. De multe ori ajungeam să ne luptăm cu rușii la baionetă și asta era cea mai aprigă luptă. Într-una din luptele la baionetă, am fost nevoit să-mpung cu baioneta-n piept pe-un rus, care trăgându-și sufletu’, mi-a spus în românește că are trei copii acasă. Îl visez și-acu’ și nu-i uit privirea aia care mă mustra… fir’-ar al blestematului de război…, dacă nu-l omoram eu, mă omora el pe mine… Nemțî’ ne dădusără ordin să-mpușcăm toț’ prizonierii ruși. Nu ne convenea treaba asta: una era să omori un om în lupta, și alta să-l omori pe unu’ prins, neînarmat. Prinsăsără ai noștri trei rusoaice-mbrăcate militar și căpitanu’ m-a trimes pe mine cu ele mai încolo-ntr-un zăvoi să le-mpușc. Cum puteam să fac asta? Le-am întrebat de știe românește vr’una. Toate trei știau: erau basarabence, românce de-ale noastre. Le-am zîs să fugă în liniile lor și să nu le mai prind că vin la noi, că ele-s muieri și-i bine să stea acas’ cu copii și părințî’ lor. M-au pupat și-au fugit, iar io am tras o rafală-n pământ, să creadă căpitanu’ meu că le-am împușcat. Am cercat să nu fac rău nici dușmanului, și poate de-aia Dumnezău m-a ferit de moarte. Eeei, geaba cuceream cu pierderi mari o poziție rusească dacă fiind prost înarmați și prea puțini, nu eram în stare s-o păstrăm! La scurt timp, eram daț’ înapoi de ruși. În sfârșit, slavă Domnului, de pe frontu’ rusesc am scăpat nevătămat far’ de nicio zgârâietură. Întoarcerea armelor împotriva nemțîlor m-a prins cu divizia-n refacere, după ce mai mult de jumate din ea fusăsără omorâț’ și răniț’ de ruși. Ei, țîn minte că la Oarba de Mureș, rușii ne-au trimes la atac, promițându-ne că ne sprijină din spate. Comandantu’ companiei noaste ne-a vorbit și ne-a spus să luptăm cu vitejie, să nu ne bizuim pe ruși că n-o să ne ajute, din contră, dacă ne retragem, o să ne împuște. Acolo ne-am luptat țînându-ne cu dințî’ de fiecare palmă de pământ românesc, și de-o parte și de alta rămânând morț’ și răniț’. Noi, românii, am fost de neoprit până am ajuns în Ungaria, la Debrețîn, unde deja eram mai mult decât înjumătățîț’ în urma luptelor. Am rămas acolo câteva zîle, până ne-au venit întăriri din țară și-am pornit iară la atac. Rușii ședeau în spatele frontului, ajutându-ne do’r cu artileria, numa’ atunci când nemțî’ străpungeau liniile noastre. Cele mai grele lupte le-am dus în Munțî’ Tatra. În toamna lu’ 44 a fost încorporat un contingent de tineri (aproape copii) de opt’șpe-douăzăci de ani, au fost instruiț’ câteva săptămâni în țară si trimeși să lupte în Munțî’ Tatra. Săracii, mulț’ dintre ăștia, mai mult neinstruiț’ decât instruiț’, au murit seceraț’ de mitralierele nemțîlor. Noi, românii, aveam echipament prost, mulț’ dintre noi, luptam aproape desculț’. Românii noști, ca-ntotdeauna descurcăreț’, tăiau cauciurile de la mașinile părăsîte de nemț’ și-și făceau opinci. Ha, ha, ha, cică rămăsăsără și nemțî’ miraț’ cân’ vedeau din loc în loc pe stânci în zăpada urme de roț’, că cică să-ntrebau ce mașini au românii de pașesc din stâncă-n stânca! Acolo-n Munțî’ Tatra, încercând cu plotonu’ meu să ocupăm o poziție pe-o stâncă-nnaltă, o schijă mare de brandt mi-a retezat picioru’ ăsta, iar alta m-a rănit în pulpa aluilant picior. N-am mai știut mult timp de mine de-atunci și m-am trezît într-un pat de spital din Ungaria, făr’ de picior și operat la al’lant. Am stat aci o săptămână apoi m-au dus cu trenu’ la un spital în Cluj,unde-am stat o luna. Am ajuns aci acasă abia de Sânta Măria Mare la muierea șifata mea, făr’de-un picior și nenorocit pe viață! Mă măi doare picioru-al zdravăn cân’ să schimbă vremea de romatizmu’ ăsta, în rest, îs sănătos tun la ai șaijcinci de ani ai mei… Pe ăsta, zîce nea Ion ciocănind cu ciumagu-n picioru’ de lemn, l-am schimbat de trei ori pân’ acuma! He, he, ‘i lemn destul în pădure! Gata? Terminarăț’?
– Terminarăm nea Ioane, zîsă vecinu’ Aurel. Mă copii, luaț’ târnele alea tată și hai să-ncărcăm porumbu’ să-l suim oamenilor în pătul!