Praştia

– Iti place soru-mea ce praştie mi-am făcut?
– Imi place frate-meu da’… nu-mi faci şi mie una?
– Iti fac da’… n-am ce-mi trebuie!
– Păi… ce n-ai?
– O fâşie de cauciuc s-ar mai găsi, de-o crăcănă m-oş descurca eu… Ei, n-am o bucăţică de piele pentru pus pietricica!
– Hai mă prin pod şi-om găsi noi!
Urcarăm scara podului fără să facem gălăgie. In spatele coşului descoperirăm o valiză veiche din lemn cu care făcuse şi tata şi unchiul Aurică armata, burduşită de reviste şi cărţi, câteva scrisori şi vederi, toate vechi, de pe timpuri. Ne aşezarăm pe podina podului prăfuit, deşertând valiza şi-ncepând să răsfoim cărţile şi revistele-ngălbenite de vreme. Undeva, intr-un colţ al valizei, mai la fund, găsirăm un fel de portofel mare sau gentuţă (cred că din piele de şarpe), legat strâns de două-trei ori cu un ilastic.
– Al cui o fi asta frate-meu?
– Nu ştiu, hai să-l desfacem să vedem ce-i în el!
Elasticul era legat cu nod, încercai să-l desfac dar nu reuşii.
– Da-l încoace mă prostule, îmi zisă ea şi începu să tragă cu dinţii, desfacandu-l cu greu.
– Da-l încoace să vedem ce-i în el!
– Nu, ce? Eu desfăcui elasticul, eu caut în el!
– Bine, bine! Cauta  tu!
Portofelul sau gentuţa (ce-o fi fost), se desfăcu în trei coperţi legate între ele, fiecare cu câte-un buzunar din pânză zdrenţuită, cândva lucioasă. Intr-un buzunar dădurăm de-un tenc de poze vechi, îngălbenite. Dintr-una ne privea un om tinar cu musteţi mari, răsucite în sus la capete, îmbrăcat ostăşeşte şi cu sabie la şold, călare pe un cal mare, alb. Intr-altă poza, acelas bărbat îmbrăcat în costum schileresc, cu pălărie pe cap, alături de-o muiere tinara în ie şi catrinţe, cu voal de borangic pe cap, amândoi încălţaţi cu opinci iar în spatele lor o căsuţă mică, sărăcăcioasă, acoperita cu şindrilă.
– Cine-or fi ăştia frate-meu?
– Eu ştiu? Cred că mosu Gligore şi baba Florica dar… nu prea seamănă muierea aia cu baba noastră… Or fi tata si mama lui mosu Gligore, bunicii tatii!
– Lasă că-l întrebam noi pe tata!
– Eşti prost? Să afle că umblarăm în valiză? Ne înmoaie oasele!
– Ai şi tu dreptate, îi zic eu.
Jos în tindă, îl auzirăm pe tata călcând apăsat pe duşumele:
– şşşt, taci! îi făcui soră-mii cu destiul la gura.
– Marioara! Unde eşti muiere?
– Iote aicea, afară la cuptor, o auzirăm pe mama din pod.
– Ia vino încoace!
– Ce-i omule? o auzirăm pe mama în tindă după un timp.
– Uite ce mi-au făcut dracii ăştia de copii: mi-au tăiat limba la un bocanc! Ce dracului o fi făcut cu ea?
– Praştie, aia a făcut, zise mama cu glas şegalnic. L-am văzut ieri trăgând cu ea după porumbeii vecinilor!
Inima îmi începu să-mi ticae de frică iar soră-mea se uită la mine cu o privire
mustrătoare:
– Prost eşti mă, n-ai mai găsit altceva pentru praştia ta decât limba de la bocancul lui taticu?
– şşşt! Taci fato că ne aude că suntem în pod!
Il auzirăm pe tata:
– Da’ unde-s copii ăştia că nu-i mai văzui de multişor!
– Erau prin curte, se jucau cu o minge!
– Pun eu mâna pe drăcuşorul ăla! Doar ce mi-i pingelise cizmarul şi-i pregătisem şi eu de iarnă! Cum dracu să umblu cu bocancii fără o limba?  Doamneee, pupa-ţ’-aş tălpile, aşa copil drăcos, zău dacă am mai pomenit!
– Lasă că te duci iar la cizmar şi-ţ’ coase altă limba, zise mama împăciuitor.
– Aşa oi face numai că curu’ tot i-l tăbăcesc cu cureaua!
Fără să vreau, îmi pipăii pe cur vechile urme de curea de alaltăieri. De-odată, auzirăm din pod un om strigând la poartă:
– Nea Mituleee! Ba nea Mitule!
Auzirăm pe tată grabindu-se spre poartă:
– Da Mironica!
Ia pe tanti Marioara şi copiii şi hai pe la mine că-i fac lu’ tata pomană de un an! Va rog să veniţi să nu rămânem cu mâncarea!
– Venim acuma Mironica, du-te că venim şi noi imediat, zise tata.
Io şi soru-mea ne priveam cu jind: ne-am fi dus şi noi cu mama şi tată la pomană lui neică Bitu dar dacă coboram, numai curul meu ştia ce avea să păţască.
– Dăduşi de copii Marioara? Hai că se supăra oamenii dacă nu ne ducem!
– Nu ştiu unde sunt. S-or fi dus să se joace cu copii, cine ştie? Mergem şi fără ei acuma.
– Hai, îl auzirăm pe tată.
Mă uitai la soră-mea cât de amărâtă era că mai-mai că-i venea să plângă.
– Ce-i fato?
– Pe dracu e, aia e, pe dracu! Tu faci drăciile şi le trag şi eu… Ce, eu să nu merg cu ei la pomană?
– Stii ceva? Du-te că eu nu merg că mă bate tata, numai să nu le spui unde sunt! Zii zău că nu spui!
– Zău, nu te spun!
– Mai stai un pic până ajung ei la poartă!
– Ajunseră!
– Bine, coboară!
– Mamicaaa! Taticuleee!
Ii  văzui pe la streaşină pe mama şi tata aşteptând-o pe soru-mea:
– Unde-i frate-tău?
– Paiii… pe la Vasile al lui nea Gorina, pleca să se joace cu el şi să mănânce dude, minţi ea.
– Lasă că-i dau eu numai dude când l-oi prinde acasă, zise tată ameninţător. Vede el pe dracu!
– Vai de mine fetito, dar unde te prăfuişi aşa mama? Doamne, parcă eşti un purcel! Du-te repede de te spălă că eu nu te iau aşa să mă faci de râs între oameni!
Din ocna podului o văzui pe soru-mea cum îşi toarnă apă intr-un lighean şi-şi spălă mânile.
– Coboară frate-meu jos şi toarnă-mi şi mie apă să mă spăl pe faţa, îmi zice ea.
– Nu că poate se-ntoarce mama sau tata şi pun mâna pe mine!
Dacă văzu că nu cobor, soră-mea luă apă-n gura, îşi puse-n pumni şi-şi dădu pe faţa.
– Mai sunt murdară?
– Nnnu, spusei eu nehotărât.
– Hai mă, spune-mi drept!
– Nu, eşti curată!
– Am plecat, mai zise, şi-o zbughi în fugă spre poartă, unde o aşteptau mama şi tata.
Ii mai văzui pe drum la vale, mergând cu soru-mea ţopăind veselă, ţinând-o de mâni, intre ei.
Doamneee, ce aş mai fi mers şi eu! Nu de alta, da-mi cam zghiortaiau maţele de foame, că de nu venea nenea Mironica, mama punea masa. Punea masa, punea masa, numai că nu ştiu dacă aş fi avut curaj să mă arăt de frica curelii tatii. Aruncai toate alea ce le răspândisem cu soru-mea prin pod în valiză, o închisei, o trăsei la locul ei după coş şi  coborâi jos în tindă. Trecând pe langa oglinda a rotundă agăţată intr-un cui în peretele tinzii, îmi văzui faţa şi urechile murdare cu dâre groase de praf iar creştetul capului plin de păienjeni prăfoşi de prin pod. Luai şi eu ca şi soru-mea apă-n gura, îmi turnai în pumni, apoi dădui de două ori pe faţa. Apucai dintr-un cui şervetul abia spălat de mama şi-mi ştersei mâinile, faţa şi urechile. Când privii şervetul, era murdar ca dracu. Iar mă ia mama la rezec că nu ştiu să mă spăl ca lumea! Doamneee, simţeam foamea rozandu-mi măruntaiele numai la gândul că la pomana lu’ neica Bitu aş fi mâncat varză cu carne (buuuna – ca la pomană!) şi friptura cu orez. Ieşii în spatele caşii la cuptorul cu plită unde gătea mama vara, să văd ce-o fi de mâncare. Pe plită, o oala mare de pământ, încă fierbinte, şi o cratiţă mare, amândouă cu câte-un fund de lemn de-asupra. Mă uitai în oala: ciorbă de găină cu tăieţei de casa făcuţi de mama. Doamneee, ce bine mirosea!
In cratiţă, mâncare de fasole verde, tot cu carne de găină. In gura începu să-mi plouă cu potop de ape. “ Nu, nu mănânc mâncare caldă că nici nu ştiu pe unde-i polonicu’! Lasă c-os găsi eu altceva să-mi mai potolesc foamea până o veni mama să-mi pună!”
Intr-un dulăpior în beci găsii o pâne mare, ne-ncepută, coaptă de mama de dimineaţă în cuptor. Tăiai un colţ zdravăn şi muşcai din el cu poftă. Bună pâinea dar… ar mai fi mers şi cu altceva! Căutai intr-un raft în beci nişte dulceaţă. Erau multe borcane da’… niciunul început. Mă uitai de jur împrejur şi văzui intr-un colţ pe ciment, garniţa mare de untură. Haaa, untură pe pâne! Unsei coltucul de pâne cu untură din belşug şi presărai nişte sare mare dintr-un borcan şi… dai, mănâncă băiete! Sătul, băui apoi cu sete apă proaspătă dintr-un ulcior pântecos, mă ştersei cu podul palmei şi m-aşezai pe-un scăunel la umbra corcoduşului din faţa beciului. Priveam zâmbind răţuştele cum se scufundau cu capul în jos şi picioarele-n sus intr-un gropan umplut cu apă, săpat anume de tata. Mama lor, o găină care le clocise, se agită neliniştită pe marginea gropanului. Mai încolo, găinile ciocăneau cu sârg boabele aruncate de mama, îndemnate de-un cocoş pestriţ, cu gâtu’ gol. De-odată, în fâlfăit vijelios de aripi, un stol de zece-cinşpe porumbei se lăsară în mijlocul găinilor, începând să culeagă de zor la boabe.
– Usssi! Ai dracu porumbei, lasă că va vin eu de hac, zisei sărind în sus şi dând din mâini să-i sperii.
Fâlfăit de aripi, găini fugind speriate care-ncotro, porumbeii se ridicară-n zbor, se rotiră de câteva ori de-asupra câşii, apoi se lasara pe coamă ei.
“Va-nvat eu minte”, îmi zisei, scotocind prin buzunar după praştie.
M-aşezai iar pe scăunel, căutai pe jos o pietricică potrivită, o pusei în limba de piele, întinsei de fâşia de cauciuc şi… zbârrr! Se auzi pietricica izbind sec un olan de lângă şirul de porumbei care zburară în fâlfăit de aripi. Ii urmării cum făcură câteva rotocoale suuus, în innaltul cerului, apoi se lasara din nou pe casa, mai aproape de streaşină. Uşor, să nu-i sperii, culesei din nou o pietricică de jos, o pusei în praştie şi… geamul odăii ale bune de la drum sări-ntr-o mulţime de cioburi, intr-un pocnet ce parcă-mi sparse ureichile. Privii cu groază gaura mare din geam, din care răzbăteau spre mărgini crăpături ca pânza de păianjen. Oichii îmi erau împăienjeniţi de lacrimi iar inima parcă-mi bătea în tâmple şi urechi. M-aşezai din nou pe scăunel cuprins de-o stare de rău…
– Nu, nu-l bate, auzii ca prin vis vocea blândă a mamii.
– Ce mai făcuşi iară mă copile? îl auzii şi pe tata.
– Iartă-mă taticule, bâiguii eu cu o voce gâtuită. Iartă-mă că nu mai fac!
– Lasă copile că nu-i nimic. Stai liniştit, nu te bat.
– Nu mai fac taticule niciodată!
– Stiu că nu mai faci din astea niciodată. O să faci altele în schimb, mai zise tată încet, ca pentru el. Marioara, încălzeşte mâncarea şi pune-i şi copilului să mănânce!