Blogul lui Nea Costache

- Naşule! Naşuleee! Să auzî de un’eva din fundu’ curţî’, di la cuptor.
Apăru un bărbat imbrăcat intr-o fustă largă de muiere, cănit ca dracu pe oichi, cu buzăle ruşite, cu picioarele păroase, mergînd crăcănat, impropodit pe cap cu o propoadă, şi în mîini cu o tavă cu un curcan mare, fript. Lumea rîdea de apariţia asta caraghioasă, unii neferindu-să să facă glume cu tîlc, deochiate.
- Io-s fă naşu’, zîsă un moş fomf, cu doar doi dinţ’ în gură, io-s naşu’!
- Du-te mă dracu de-aci, tu ai mutră de naş? Ai vrea tu! Ei, mînca-mi-ai…, ţîpă ascuţît “muierea”.
- Io-s naşu’, zîsă altu’ de vro patruj de ani, pune curcanu icea, pe masa, in faţa mea, n-auz’ fă… doamnă!
- Vorbeste mă cuvincios cu o doamnă, ce ai mînca şi tu curcan fript? Un cur cam fript n-ai mînca? Na, ciuciu curcan! Naşule! Naşuleee!
Fetele, ruşinoase, să abţîneau cu greu să nu rîdă, cînd, “ muierea ”, de-abia trecînd de iele şi strigîndu-l pe naşu, isi desfăcu picioarele, şi, cu o mînă băgată pi su’ brăcinar, varsă o oală cu apa ce-o avea dinăinte legată acolo, ţîr]ind, printre picioare. Toţ’ rîdeau să să prăpădească.

- Io-te bă că nu mai poate ţîne, ie moartă de beată, rîdea unu’, bătîndu-şi genunchii cu palmele şi încovoindu-să tot de rîs.
- Naşule! Naşuleee! Bă naşule băăă! Hai că tu ieşti naşu, acu te nimerii!
- Nu, nu-s ieu, mai umblă pe=aci că-l găsăşti!
- Naşuleee! Iote-l frate, îl găsîi acu’ , zisă muierea naşului. Eee, nu ieşti nici tu? Mergem mai departe atuncea!
- Măi caută, măi caută, zîsă naşu’, prăpădindu-să de rîs.
- Mă nene, ştii ceva? Io-l dau iacă-cui de naş, că nu-l găsăsc să dau cu puşca, îţ’ dau dumneata curcanu’, da’ dacă mă pupi, uite icea, pe obraz, aşa nu vez’ nici un curcan di la mine!
- Ba să te pupe dracu’, ce, vrei să am netrai cu muierea mea pentru o cocoana frumoasa ca tine?
- Pupo, mă odata, să ne dea curcanu’ ăla, zîsă naşa în hohote de rîs.

Naşu’ îşi pupă deştiu’ arătător şi-l pusă pe obrazu’ “muierii”, care aseză in sfîrşit curcanuţ in faţa naşului. Naşu’ începu dăruirea tinerilor miri. După strigarea darului, mulţ’ nuntaşi plecară acasă dar rămasără destul de mulţ’ tinerii la horă.
- Tu măi rămîi Nicolae, mamă, distrează-te şi tu cu ai tineri, zîsă mamă-sa Ioana, privind cu înţăles spre Rusanda. Rămîi, că io plec acas’ cu leliţa Măria a lu’ Vasîle a lu’ Căţălu. Distracţîe frumoasă, copii!
- Săru-mîna, tanti!
Apoi, încet, către Nicolae, îngrijorată:
- Să ai grijă mamă, dacă-i scandal, să nu te bagi să păţăşti ca tată-tău, Gligore! Îm’ promiţ’?
- Da mamă, n-ai nici o grije!
O petrecu pe Ioana pînă la poartă. Cîn’ să întoarsă, nea Codin, din uşa beciului, îl strigă:

- Mă Nicolae, ia vino tu tată pînă la mine!
- Da, nea Codine, să trăieşti!
- Şi tu măi băiatule! Stăi cu mine o ţîră icea, pe scaunu ăsta! Ia ulcica asta cu vin!
- Mulţumesc, io nu beau, nea Codine, nu obişnuesc!
- Ia tată, să dăm noroc doar. Noroc!
- Să trăieşti nea Codine, zîsă Codin abia muindu-şi buzele in vinu’ din ulcea.
- Nicolae, tată, io am fost al măi bun prietin al răposatului tau tată, am copilarit, am făcut şcoala şi am luptat impreună pe front, în 918. A scăpat săracu’ nevătămat di pe front, să-l omoare apoi derbedeu’ ăla. Asta i-a fost soarta, ce să faci! Acu’ văd că vorbeşti cu fata mea. Mă bucur de asta, pentru că am văzut că ieşti un om de nădejde, ca Gligore, tată-tău! Da altceva aş vrea să-ţ’ spun io ţîie… Mă, ţîie-ţ’ place de fata mea?
- Da, nea Codine, ‘mi place mult de tot!
- Mă bucur de asta. Ce te rog io pe tine… Nicolae, fata mea a fost năcăjită că a crescut fără mumă, cu mumă de-a doua, ştii bine, nu a fost ca muma iei bună şi n-aş vrea să-şi bată nima joc de fata mea. Mă înţălesăşi? Dacă ţîi la ia şi ia la tine, luaţî-vă, dacă nu, măi bine las-o în pace, că n-aş vrea să mă facă de rîs, să-m’ facă copil din flori pe bătătura mea, inţălesăşi?

- Da, nea Codine, da ‘ să ştii că noi încă nu…
- Mă, înţălesăşi, insistă nea Codin uşor afumat, înţălesăşi acu’ ce vreau io să-ţ’ spun ţîie? Promiţ’ că o iei?
- Da nea Codine!
- Nea codine, nea Codine… tăticule, băăă! Nu-s împotriva voastră dar luaţî-vă cum trebuie! Hai du-te la Rusanda că te aşteaptă!
Năucit de discuţia cu nea Codin, Nicolae să dusă la Rusanda şi o lo de mijloc, de data asta fără sfială şi intrară in horă, alături de Mitel şi Lucica. Iera atît de mare înghesuială în horă că să loară toţ’ tinerii de mijloc.
- Ce-ţ’zîsă tata, Nicolae?
- Las ca-ţ‘ spun io, îi spusă Nicolae, măi încolo-ţ’ spun!
In timp ce juca, îl văzu pe nea Codin plecînd acasă spre poartă. Acesta intoarsă capu’, îi căută privirea lu Nicolae, să salutară şi ieşi pe poartă.

Măi jucară o horă de mînă, după care, hotărîră să plece şi iei acasă. Mitel şi Lucica, plecară cu iei odată. Amîndoo perechi mergeau inlănţuite, ţînîndu-să de mijloc, în linişte. În faţa lor, la cîteva sute de metri, să auzau rîsete şi chiote ale tinerilor ce mergeau spe casă. Mitel să opri la casa Lucichii:
- Sa fiţ’ cuminţ’ bă! Salut, noapte bună!
- Da, mă, suntem, spusă Nicolae, deranjat de gluma lu’ Mitel.
Nicolae şi Rusanda mergeau in tăcere, un sîngur trup, o sîngură suflare. Capu’ iei să odihnea pe umăru’ lui, iel avînd obrazu’ pe creştetu’ fetii.
Deodată, să opriră, o-ntoarsă uşor spre iel, să-mbrăţişară strîns lipiţ’ unu’ de altu’ şi buzele lor se uniră intr-un sărut ce părea să nu să măi termine. O sută de metri pînă la poarta iei, îi făcură in trei sferturi de oră, oprindu-să la fiecare zăce paşi să să sărute.

Ajunşi la poarta fetii, şezură la poartă, pe bancă, cu mînile şi trupurile îngemînate, sorbindu-şi unu’ altuia răsuflarea, minute întregi, uitînd să măi şi respire. Nicolae, sîmţî că-şi pierde capu’ şi n-ar măi rezista ispitei, călcîndu-si promisiunea dată lu’ nea Codin.
- Rusando, te las să te culci, merg şi ieu acas’, zîsă Nicolae sărutînd-o ca pentru ultima oară.
- Nu, măi stai, te rooog zîsă fata atîrnîndu-să de iel.
Nicolae o lo de mînă, sa ridicară di pe bancă, şi începură să să plimbe, cu opriri dese să să sărute. O loară încet, îmbrăţişaţi, pe uliţa din stînga căşii Rusandii, pînă ajunsără în spatele căşii iei, unde ierau cîţ’va pruni si o căpiţă mare de fîn. Şezură jos, lîngă căpiţă, rezemaţ’ de ia, privind luna mare şi strălucitoare. Caru’ mare să vedea undeva în dreapta, pe ceru’ împovărat de stele.

- Ce ţ’-a pus tata, Nicolae?
- Ce să-m’ spună, să am grijă de tine! Rusando, tu-mi ieşti dragă…şi… te iubesc… mult de tot…
- Şi ieu, Nicolae, încă de acu doi ani, de can’ aveam cinşpe ani, da tu nu mă băgai în samă… ieram prea mică…
Să îmbrăţişară din nou, cu patimă, mînile lor încolăcindu-să, strîngînd fiecare corpu’ celuilalt, strivindu-şi piepturile, sorbindu-să unu’ pe altu’. Era ca un vis, o beţie ce-i cuprinsăsă pe amîndoi, mînile lor umblînd în neştire, căutîndu’să, încolăcindu-să, intrînd pe su haine, pe piele, dezbrăcînd, îmbrăţişînd. Su claru’ lunii, doo trupuri albe, ca de marmoră, stăteau strîns lipite, încleştate, ca doo statui. Atunci, să avură pentru prima oară, unu’ pe altu’, pe vecie, martori ai unirii lor, fiind luna mare, gălbuie, şi un nuc bătrîn, ce străjuia împrejurimile din vîrfu’ coastii.

- Nicolae, hai, du-mă acas’ că mă omoară tata, zîsă Rusanda abia înăbuşindu-şi plînsu’.
- Nu, Rusando, acu’ ieşti a mea, suntem uniţ’ pentru totdeauna. Te duc acas’ la mine. Mă vrei de bărbat?
- Da, te vreau, te vreau, te vreau… zîsă Rusanda sărutîndu-l pe oichi, pe gură, pe frunte. Te vreau, iesti al meu, ia-ma la tine!

31 Iulie 2008 | Tags: carul mare, ciorba, copii din flori, curcan, friptura, horă, lautari, Lucica, luna noua, Nicolae, sarmale, sîrbă, stele, strachini, tineri, tipsie, ulcica | Categoria: Romanul "O viaţă împreună" | Comentarii (4)

S-aşezară la vreo doojde oameni de naşi, dupa ce Nicolae observă ca Rusanda n-apărusă. Langa iel iera loc destul. Masa iera pusă in obor la ginere, pe masă ierau aşezate din loc in loc, sticle de vin si rachiu, astupate la gură cu cîte un cocean de porumb, să nu să bîlhănească, şi ulcele măi mari, pentru vin şi măi mici pentru ţuică. Iera neliniştit, fata nu venisă. Măi încolo, in uşa beciului di su’ casă, il vazu pentru o clipa pe nea Codin, tatăl Rusandii. Iera chelar, responsabil cu beutura la beci. Lăutarii cîntau cu foc
cîntece de-ale lu’ Zavaidoc. Unele le avea şi iel acasa, pe plăci de patifon.

Lăutarii să opriră brusc din cîntat şi după o clipă, incepură să cînte primirea. Toate capetele să intoarsără spre poarta să vadă cine mai sosăşte. Un barbat falnic, cu păru’ pe spate, măi lung, cu musteaţa groasă, răsucită. “ Aristica Schileru ”, sa auziră şoapte printre nuntaşi. Iera Aristică Schileru, fruntaş PNŢ Gorj, fiu’ lu’ neica Dincă Schileru, fost deputat ţăran de Gorj, proprietar de mină şi moşii, ctitor de biserici şi şcoli, om cu trecere pi lîngă regele Carol I. Dinca Schileru, fusăsă un barbat falnic, cu nu prea multă ştiinţa de carte, da’ multe femei ierau amorezate de iel iar lui i-a placut să să poarte îmbrăcat frumos. Astfel, intr-un atelier propriu, a gîndit şi făcut un costum bărbătesc popular gorjenesc, foarte frumos, care, a inceput a să purta în tot Gorju’ şi i să zîce şi acu’, costum schileresc.

- Bine v-am găsît fraţîlor!
- Sa trăiţ’ domnu’ Aristică, strigară mesenii inchinînd cu ulcelele cu vin.
Cumnatu’ de mînă îl întampină pe domnu’ Aristică cu plosca şi îl invită să şadă lîngă naş. Pe poarta deschisă, apăru Rusanda si Lucica, o prietenă a iei, iar in spatele lor, Mitel, fost prieten de joacă de-al lu’ Nicolae. Cand îl văzu şi pe Mitel alaturi de Rusanda, Nicolae sîmţî că să surupă pămîntu’ su’ iel, da’ să linişti cîn’ îl văzu c-o cuprinde de umeri pe Lucica. Nicolae sări-n sus şi strigă:
- Aici, vino aici Mitele!

Rusanda păşea timidă alături de Lucica, conduse grijuliu de Mitel. Dupa ce-i salută, Nicolae le arată locurile din dreapta lui şi le făcu semn să şadă.
- Saru’ mîna tanti, rosti Rusanda roşie ca racu’.
- Să traiesti, fetiţa mamii, aşezaţî-va aci lîngă Nicolae că sunteţ’ tineri toţ’!
- Saru’ mîna, zîsără Mitel si Lucica.
- Să trăiţ’ frumoşilor, să trăiţ’!
- Ioana-l văzu pe Nicolae imbujorat iar pe fată, cam fîstîcită, mîncîndu-să amandoi din oichi şi sîmţî ca-i creşte inima-n piept pentru Nicolae al iei. Ierea de-acuma muiere mai bătrînă şi sîmţîsă că-ntre iei e aprins focu’ dragostii.

Vreo zece muieri, cu sorţuri albe-n brîu, peste cătrinţe,veneau cu tipsii mari, de pămînt, încărcate cu trandafiri, cartaboşi calzi de porc, plătăgele, castraveţ’, şi ceapă verde şi le aşezau pe mese, in faţa nuntasilor, aşa, de-o gustare. In urma lor, barbaţ’ cu coşuri mari, puneau pe mese felii groase de turtă, caldă, aburindă, acu’ scoasă din cuptor. De-odată, muzica-ncetă. Naşu’, în capu’ mesii, se ridică-n picioare, cu o ulcea de vin in mînă şi ură mesenilor (şi in special lu’ domnu’ Aristică Schileru ) bun venit. Le ură tinerilor casatoriţ’ casă de piatră, apoi slobozî masa, urîndu-le tuturor pofta bună. Lautarii, ca la un sămn, incepură să cănte de petrecere iar nuntaşii să aşezară la masă, incepînd să mănînce. Nicolae şi Rusanda, umăr la umăr, inghesuiţ’, schimbau cuvinte-ntre iei, numa’ de iei auzîte.

Muierile, îndemînatice, strînsără tipsiile goale di pe mese şi adusără strănchini mari, cu ciorbă de gîsca, cu steluţe de grăsime şi direasă cu ou.
Alţî’, coplectau mesele cu turtă. Măi incolo, peste masă de Ioana, un moş, plîngea de să scutura cămaşa pe iel. Lumea-şi dădea coate şi rîdea.
- Ce-are nea Traian, leliţă, di ce plange, întrebă Ioana pe-o baba de-alături.
- Dă-l dracu’, că-l lo vinu’ de cap şi-şi aminti de ta’su. Aşa face cîn’ să îmbată, zîsă baba morfolind o bucată de carne din ciorba între gingii.
Sticlele de rachiu mergeau din mînă în mţnă, să formasără grupuri- grupuri, vorbeau cu glas tare, incercînd să acopere cîntecu’ lautarilor. Măi încolo, un moş cu un picior de lemn, povestea pentru a nu ştiu cîta oară alora care voiau sa-l asculte, cum işi pierdusă iel picioru’ in luptele di la Marasesti.

Cîn’ strănchinile să goliră, muierile adusără strănchini cu sarmale si piftii. Moşu’ care plînsăsă de ta’-su, începusă să-i zîcă unei văduve de vreo cincizăci de ani, porcării cu tîlc.
_ Nea Traiane, ‘i zîsă Ioana, nu să cade să vorbeşti măscări din astea in faţa tinerilor astora! Dă-o dracu’ că dumneata eşti om bătrîn!
Moşu’, pus la punct de Ioana, tăcu, da-nciudat, işi măi turnă vin in ulcea şi-l dadu peste cap fără suflare. De-odata, toropit de beutură, capu-i căzu pe masă. Lăutarii incepură o sîrbă îndrăcită. Lumea incepu să chiue.

Trei barbaţ’ să ridicară di la masă şi să dădura intr-o parte, unde socru’ mare, aranjasă locu’ de jucat, să prinsără de umeri şi-ncepură să loveasca mărunt pămantu’ cu opincile, chiuind şi şuierînd de-ţ’ zvîcneau ureichile. Dupa trei ture de horă, primu’ o chemă pe muierea lui lîngă iel, al din coadă, flacău, chemă şi iel fata lui. De-acuma puteau intra şi femeile-n horă.
- Nicolae, jucăm mă fetele?
- De ce nu, jucăm Rusando?
In loc de răspuns, fetele sa ridicară in picioare, trecură ajutate de baieţ’ peste banca pe care şezusără şi să-ndrepatară cu toţî’ spre horă. Să-nlănţuiră de umăr, tus’patru, începură să joace, la început potolit, da’ la o intorsătură a sîrbei, lăutarii zîsărără mai cu foc, iar tinerilor li să dezlegară picioarele. Nicolae juca frumos, îl invaţasă muma-sa Ioana de mic, p’in casa, dupa patifon, iar Rusanda incerca să facă aceleaşi inflorituri la pas ca iel si chiar reuşea.

Ioana, cu oichii inlacrimaţ’, privea mîndră la copii: “ Doamne, ce frumoşi sunt, cum să potrivesc şi…uite, să potrivesc şi la joc. Mînca-i-ar mama pe iei, dragii mamii! Doamne, de-ar avea norocu’ s-o ia pe fata asta a lu’ Codin!“.
Lăutarii, osteniţ’ de-atîta cîntat în mijlocu’ horii, încheiara sîrba. Tinerii veniră la masă imbujoraţ’ şi asudaţ’ şi să aşezară la locurile lor. Între timp, femeile strînsăsără masa şi-ncepusără să aducă bucaţ’ mari de friptură de porc şi de viţăl pe tipsii.

( va urma )

28 Iulie 2008 | Tags: Aristică Schileru, casa de piatra, cocean, costum schileresc, Dincă Schileru, gorj, horă, lautari, măscări, nunta, patifon, porc, porumb, rachiu, sîrbă, sticle, turta, vitel, Yavaidoc | Categoria: Romanul "O viaţă împreună" | Comentarii (4)

Nici nu să dumiriră cand intrară in bîlci. Pe un camp mare, sa vedea o forfotă mare de oameni care-si trasăsără carele şi cărutele mai in margine. In stanga, tot felu’ de mărfuri, imprăstiate pe jos, pe peşchire sau pe ziare, pe tarabe improvizate, iar măi in dreapta, iera targu’ de animale. Trecură cu chiu cu vai pintre doo şiruri de care şi căruţe, unele goale, altele incărcate de saci cu grîu sau porumb, in altele, guita cîte un porc sau behăia o oaie.
Nu-i interesa nici pe Nicalae şi nici pe Rusanda să cumpere animale, aşa că intrară in stînga. La stînga, o femeie intre doo vîrste, grasă, in halat alb, avea pe o masă, unde, frumos orînduite, ierau păpuşele mari din turtă dulce, cu o gaură dreptunghiulară in mijloc, bomboane mari, pătrăţoase, cu nucă, făcute din zahăr topit şi alviţe alde, cu dungi în spirală, albastre.

Nicolae cumpară cîte doo păpuşele de turtă dulce şi bomboane cu nucă pe care le împărţî Rusandii si lu’ Iliuţă. Fata, roşie-n obraji, rosti un “nu trebuia” timid şi, la insistenţele lu’ Nicolae, le pusă in trăistuţa din păr de capră ce-o avea de gît. Alături, o ţărancă tînără, rumenă-n obraji, vindea brînză măruntă de vaci, lapte şi turtiţe mici de unt, puse intre doo frunze de viţă. Loară de aci cîte trei turtiţe de unt, cînd Rusanda văzu măi încolo, un bărbat cu haine de oraş ce avea pe o tarabă, tot felu de pînzeturi, si stofe. Îşi cumpără de aci nişte stămbiţă frumos înflorată să-şi facă o rochie, ca fetele de la oraş.

Măi încolo, pe jos, pintre picioarele oamenilor, vedeai tot felu’ de mărunţîşuri: sîte şi ciurele,curăţători de porumbi, piepteni de os, fieruţe de prins păsărele, fiare de călcat cu cărbuni, plăci de patifon, oale şi ulcele de Oboga şi Găleşoaia, strănchini, baniţe, joagăre, tesle şi cuţîtoaie, topoare şi coase, furci şi greble, placi de patifon, ruşeli pentru fete, pamblicuţe, agrafe de par, opinci, tăbliţe de scris pentru copii, condeie, darace şi ţăsale şi cîte şi măi cîte.
Măi in fund, pe cergi mari, ierau grămez’ mari de grîu şi porumb.
- Cu cît dai bănicioru’ de grîu nene?
- Un pol, zîsă ţăranu’.
Avea acas’ pui mici, care nu puteau mînca boabe de porumb.
- Zîci că nu măi poţ’ lăsa din preţ? Nu? Bine, iau trei băniciori! Pune în sacu’ asta!

Ieşiră in marginea bîlciului, la căruţă şi pusă sacu’ in ea.
- Măi stăm Rusando? Aş vrea să cumpăr un baibarac mamii, pentru la iarnă că acu-i măi lesne! Tu te pricepi măi bine ca mine, vii cu mine să-l alegem? Iliuţă, rămîi tu la căruţă, că venim repede, da?
- Da nea Nicolae!
Ajunsără lîngă un ţăran care, pe o bară sprijinită pe doi pari, avea agăţate o sumedenie de baibarace de dimie şi iţari şi veste schilereşti şi cojocele din blană de oaie, fără mîneci, frumos inflorate.
- Mama -i cît tine de ‘naltă, da’ măi groasă in talie. Care crez’ că i s-ar potrivi ? Ăsta?
- Nu, e prea mare! Hai să-l vedem pe ăsta, zîsă Rusanda.
- Ia pune-l pe tine! Uite, e o ţîră lărguţ, însamnă că de mama-i numa’ bun!
- Da, pentru tanti e tocmai potrivit şi are croială frumoasă!
Nicolae plăti ţăranului şi plecară de mînă spre căruţă. O ajută pe fată să urce şi-i făcu loc in faţă, pe blană. Lo hăţurile cu nădejde in mîni şi plecară încet, mergînd cu grijă, să nu lovească vreun ţăran, ba cu sacu-n spate, ba cu un purcel, ba cu un noatin.

În sfîrşit, ieşiră din bîlci şi scăpară de toată hărmălaia şi gălăgia aia.
- Zîci că după prănz ne-ntîlnim la nuntă?
- Da, zîsă fata fîstîcindu-să.
Îi lo din nou mîna într-a lui, şi nu-i măi dădu drumu’ pînă în dreptu’ căşii Rusandii. O ajută să coboare din căruţă, reamintindu-i:
- Ne întîlnim la nuntă, da Rusando?
- Da, la revedere!
- Pe curînd, Rusando!
- Sănătate nea Nicolae!
- Să trăieşti Iliuţă!
Nicolae dădu bice cailor. Iera fericit, parcă plutea. Îi plăcea mult fata lu nea Codin. Nu mai iubisă nici o fată pînă acuma. Mergea pe blana căruţî’, floierînd un cîntec vesel. Lumea cu care să întîlnea, îl privea mirată, nu-l măi văzusă nima floierînd.

Ioanii îi plăcu baibaracu’, îl îmbrăcă şi-i venea ca turnat. Drept mulţămire, îl pupă pe Nicolae pe frunte, şi-i zîsă:
- Nu măi veneai mamă, credeam că uitaşi că trebuie să mergem la nuntă!
- Nu uitai mamă, mă bărbieresc şi mergem.
Nicolae scoasă dintr-o cutiuţă de lemn, briciu’ rămas de la Gligore, tată-său, să bărbieri, să clăti cu apă rece, apoi să ştersă cu un peşchir curat.
- Nicolae, uite ici hainele ale noi. Îmbracă-te, că mă îmbrac şi ieu. Hai că întîrziem şi ne aşază în coada mesii.
- Uite-acu, mamă!

Nicolae, îmbrăcat cu iţari schilereşti şi cămaşă inflorată, cu răuri, desfăcută la piept, cu chimir de piele şi pantofi negri in picioare, se căznea să îndrepte un ciuf pe frunte. Îl frecă cu podu’ palmii şi dădu cu pieptenu’. Acu fu mulţumit.
- Ce băiat frumos are mama, mînca-l-ar mama! Tot aşa iera şi tată-tău cîn’ ne-am loat, zîsă Ioana ştergîndu-şi o lacrimă din colţu’ oichiului.
- Ei, acu iar începi? Las’ că şi matale eşti frumoasă, eşti cea măi frumoasă mamă din lume!
- Linguşitorule ce ieşti!
Ioana să îmbrăcasă cu hainele iei ale bune de Paşti din cufăru’ iei de zestre: ie, poale şi cătrinţe, brăciri la brîu şi pe cap, o cîrpă albă, lungă, de borangic. În picioare îşi lo opincile iei , nepurtate, croite de omu’ iei în anu cîn’ a murit.
- Di ce nu iei pantofii mamă?
- Nu pot Nicolae mamă că am umblat numa’ desculţă şi nu mă sîmţăsc bine în iei. Opincile-s uşoare, cu estea am crescut! Hai să mergem!

Ieşi pe poarta căşii, cu Nicolae de braţ păşind ţanţoşe p’in prafu’ şuşelii.
- Un’e mergeţ’ Ioană, la nuntă?
- La nuntă Genico, la nuntă!
- Să vă distraţ’ sănătoşi!
- Să te-audă Dumnezău Genico!
Ajunşi la poarta ginerelui, lăutarii îi văzu, întrerupsără cîntecu’ şi incepură să le cînte primirea. Cumnatu’ de mînă, incins în diagonală cu un peşchir şi cu o ploscă în mînă, cu o batistă cusută de mîna miresii, legată de ia, le ieşi în cale, le ură “ bun venit ” şi le dădu să bea.
- Noroc şi ceasu-al bun, să trăiască tinerii! Casă de piatră!
- Bine aţi venit, poftiţ’ la masă, intraţ’ p’icea, îi invită cumnatu’ de mînă.

( va urma )

22 Iulie 2008 | Tags: alviţă, baibarac, bănicior, bîlci, brînză, dimie, grîu, iţari, Nicolae, peşchir, ploscă, porumb, rumenă, Rusanda, tarabă, traista, turtă dulce, unt | Categoria: Romanul "O viaţă împreună" | Comentarii (3)

Sara, odata cu asfinţitu’, Nicolae termină de cosît. Îşi lo coasa şi porni agale pe cîmp, spre casa. Iera obosît, iar mintea-i rămăsăsă la zgîtia aia de fata a lu Codin, la Rusanda. “ Doamne, cum ai putut să pui atîta frumuseţe la o fată ca Rusanda? “gîndea Nicolae. Cîn’ intră pe poartă, deja apărusără primele stele. Mamă-sa, Ioana il aştepta:
- Terminaşi, Nicolae mamă?
- Dădu Dumnezău de terminai, mamă!
- Bodeaproste lu’ Dumnezău că terminaşi, băiatu’ mamii! Hai sa-ţ’ torn apă să te speli o ţîră şi să mănînci ceva, că ţ’-o fi şi ţîie foame, băiatu’mamii!

Ioana-i turnă băiatului apă şi să spălă pînă-n brîu de prafu’ şi sudoarea de peste zî. Mîncă ceva pe fugă şi-şi lo apoi o cergă şi un căpătîi şi să sui sus în podu’ şoprului să să culce in fînu’ cosît intr-un alt loc, zîlele trecute. In pod, iera răcoare, plăcut şi fînu’ mirosa frumos, de te ameţa. Stelele clipeau vesel pe cer, iar luna nouă lumina ca zîua. Frunzăle din nucu’ din spatele şoprului, foşneau aşa plăcut in adierea vîntului iar de undeva din grădini, să auza cîntece de răcănei şi de greeri.Cîte-o boare de vînt aducea miros imbătător de regina-nopţî’, iar o pasăre de noapte cînta undeva măi departe, p’in dealu’ cu pruni.

Işi umplu plămînii cu aeru’ răcoros al nopţî’ şi, in gîndurile lui, începu să-şi faca încet, încet, loc, fata lu’ Codin, Rusanda. Parcă pînă acuma, nici o fată nu l-a năucit aşa, ca Rusanda. Şi-au spus puţîne cuvinte, da’ privirile lor şi-au spus multe. Adurmi tîrzîu, spre miezu’nopţî’, cu Rusanda in gînd, apoi şi în vis. Alergau in vis, pe cîmpu înverzît, desculţ’, ‘i culegea flori, să sărutau.
Să sculă cînd, o rază de soare, pătrunsă p’intr-o şindrilă ruptă, şi-i atinsă pleoapa.

Sări ca un arc, îşi lo cerga şi căpătîiu’, le scutură de floare de fîn şi coborî scara şoprului. Mamă-sa Ioana, sculată cu noaptea-cap, dădusă drumu’ la păsări in curte şi le arunca boabe dintr-o troacă de dovlete.
Tîlvura de găini, răţă, gîşte, curci şi cîteva cîţe umplusără toată bătătura şi să intreceau care să ciocănească măi intîi din boabele di pe jos.
- Gata, vă dădui destul! Ei, te sculaşi mamă? Nu măi durmişi Nicolae, că-i duminecă, hodineşte-te, c-ai muncit destul săptămîna asta, zîsă Ioana, sorbindu-l pe Nicolae din oichi.
- Nu măi pot mamă, aş vrea să mănînc o ţîră, că vreau să merg p’in bîlci.
- Ia de te spală o ţîră, şi-ţ’ pun!

Nicolae să dusă la fîntîna cu cumpănă di la poartă, scoasă o găleată de apă şi-o pusă în jgheabu’ lung, de lemn. Să spălă cu apă din belşug pînă-n brîu, pufnind şi scuturîndu-să, stropind cu apă in toate părţîle. Intră-n curte unde, Ioana, mumă-sa, îl aştepta cu un ştergar curat pe braţ. Îl privea pe Nicolae ca pe lumina oichilor iei. Rămăsăsă văduvă di la 36 de ani, cînd Nicolae avea 16 ani. Îl dădusără la Scoala Normala la Tîrgu-Jiu, voiau sa-nveţe carte, să să facă invăţător, da’, după doi ani de carte, a venit nenorocirea asta pe capu’ lor, şi ia sîngură nu l-a măi putut ţîne în şcoală.

Tată-său, Gligore, fusăsă om gospodar,
Avusăsă doi cai şi căruţă, două vaci cu lapte, şapte pogoane de pămînt, plug şi grapă, ce mai, om înstărit.
S-a dus la o nuntă, s-a băgat între doi care să băteau şi unu’ l-a înjunghiat in inimă, murind pe loc. Tot greu’ caşii, de atunci, picasă pe Nicolae. El la arat, la sămănat, la prăşit şi la cules, el punea oameni, avea şi o vie pe deal şi vreo treizăci de pruni. După moartea omului iei, Ioana vîndusă vacile, un cal şi trei pogoane de pamant sa-l ţînă pe Nicolae la şcoală. După ce Nicolae să lăsasă de şcoală, încercau să pastreze ce aveau şi să nu măi înstrăineze nimic.

Inhămă calu’ la căruţă şi plecă spre bîlci. Iera încă răcoare. Ieşi din sat. Calu’ tropotea pe drumu’ de ţară, cu plopi nalţ’, umbroşi, de-o parte şi de alta. Bîlciu’ nu iera departe, do’r la zece, doişpe kilometri de sat. Pe la jumatea drumului, văzu mergînd pe jos pe Rusanda şi pe frate’său, Iliuţă.
- Ptruuu! Ho, căluţîlor! Mergeţ’ la bîlci?
- Da, nea Nicolae, la bîlci mergem, zîsă Iliuţă.
- Şi… domnişoara…Tot la bîlci?
- Da, nene!
- Hai să vă iau drumu’ din picioare! Urcaţî-vă în căruţă!

Iliuţă sări sus în căruţă şi o ajută şi pe fată să urce.
- Vino Rusando icea, lîngă mine-n faţă, pe blană!
Îi întinsă mîna fetei şi ea să aşeză lîngă iel, inima bătîndu-i să-i spargă pieptu’.
- De ce-mi zîci nene, vrei să mă sîmt bătrîn? N-am decît 19 ani. Tu cîţ’ ai?
- Aproape 17, zîsă Rusanda cu sfială.
- Pai vez’? Ia să mă tutueşti de-acuma. Da?
- Bine, ne…hm… bine, Nicolae!
- Ei, aşa măi merge.

Fata sîmţa că-i arde palma mînii ce i-o ţînusă Nicolae într-a lui.
- Nea Codin ce face? Rămasă acas’?
- Da, tata-i alergător la nunta băiatului lu’ naşu-meu, Gheorghe al Gichii.
- Ei, da, că-mi zîsă mama, că ne chemară cu plosca şi pe noi la nuntă. Tu mergi la nuntă?
- Da, merg, zîsă fata încet.
- Ce bine-i că… jucăm şi noi o ţîră! Jucăm?
- Jucăm Nicolae, zîsă fata îmbujorată.

Fata-şi sprijinea palmele, pe blana căruţî’. Nicolae mută hăţurile in mîna dreaptă, iar cu stînga, aşa, ca din întîmplare, pusă palma pe dosu palmei fetii, deştele lor împleticindu-să. Să sîmţau atît de bine, şi, parcă, un fior, trecea dintr-o parte într-alta, di la unu’ la altu’. Amîndoi, parcă pluteau, iar caii, sîmţînd hăţurile slăbite, o luară la pas.

18 Iulie 2008 | Tags: asfintit, coasa, desculti, frumusete, Nicolae, o ţîră, regina-noptii, Rusanda, tilvura, zgitie | Categoria: Romanul "O viaţă împreună" | Comentarii (8)